CIUCIULEA ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ

PERIOADA MEDIEVALĂ

  Începînd cu a doua jumătate a sec. XIV, după formarea statului medieval Moldova, probabil şi mai devreme, pe moşia satului Ciuciulea, materialul arheologic ne consemnează existenţa mai multe aşezări, în baza cărora a fost fondat ulterior satul actual.

Arheologic, în arealul moşiei Ciuciulea – între Ciuciulea şi Moara Domnească, în apropierea digului Iazului din ponoare – au fost înregistrate şi urme ale unor monumente arheologice aparţinînd culturii Moldoveneşti, datate cu sec. XIV-XV şi reprezentate prin obiecte de ceramică.

Literatura de specialitate susţine că, de fapt, data la care o localitate este atestată documentar, trebuie acceptată şi ca dată de constituire a acesteia. În realitate, însă, localităţile se consolidează mult mai devreme decît sunt ele înregistrate documentar. Vechimea aşezărilor se poate proba arheologic, în bază de vestigii, şi se poate confirma prin materialul arheologic descoperit. Or, după ce plecau (ori după ce erau izgoniţi) coloniştii, populaţiei autohtone, inclusiv celei din Ciuciulea, i se recunoşteau drepturile legale de locuitori unici, atitudinea lor existenţială fiind determinată de trăsăturile specifice vieţii din ţinut. Populaţia locuia mai mult în comunităţi stabilite în apropierea apelor şi pădurilor, pe malul rîurilor, în cazul Ciuciulei pe malul rîului şi în valea digului situate în partea de sud a lacului actual Ciuciulea sau în părţile ponoarelor. Marea majoritate a locuitorilor se îndeletnicea cu agricultura, creşterea vitelor şi meşteşugăritul. În urma cercetărilor de teren, s-au depistat obiecte întregi şi fragmente de unelte de gospodărie: coase, seceri, brăzdare, coarne de plug, cuţite, topoare, ciocane, potcoave, vîrfuri de săgeţi, cosoare etc. În sec. XIV, locuitorii Ciuciulei utilizau deja roata olarului acţionată cu piciorul, cu randament mai mare decît al celorlalte tipuri de roţi: confecţionau ceramică de culoare roşie, gri sau neagră, arsă în cuptoare speciale.

Casele aşezării erau amplasate la suprafaţa solului, sprijinite pe stîlpi din lemn şi /sau pe pereţi construiţi din nuiele împletite. Exterior /interior casele erau tapisate cu lut şi văruite. Uneori oamenii locuiau în bordeie. La subsolul unei case, au fost descoperite gropi adînci, asemănătoare cu beciurile de astăzi. De multe ori, casele erau transformate în vetre şi cuptoare sau erau asigurate cu cahle ornamentate, confecţionate din lut.

Cele mai multe documente medievale reprezintă fie acte de danie şi de stăpînire asupra uneia sau a cîtorva moşii de către persoane concrete, fie acte de posesie a lăcaşelor sfinte. Documentele ce confirmă atestarea documentară a localităţilor sunt puţine la număr, deoarece satele din împrejurimi, populate de oamenii liberi, sau aşezările răzeşeşti, au fost atestate documentar mult mai tîrziu decît cultura materială moldovenească, înregistrată arheologic în zonă. Acest tip de localităţi este menţionat în sursele de epocă fie ca hotar al moşiei, fie în acte de judecată înregistrate.

* * *

Literatura de specialitate sugerează mai multe variante privitor la atestarea documentară a satului Ciuciulea. Unele din surse insistă asupra anului 1424. Există totuşi, fapte care ne fac să ne punem întrebări referitor la valabilitatea acestei date. În baza unor investigaţii, s-a constatat o coincidenţă aproximativă între numele Ciuciulea şi numele Ciuleneşti, localitate de peste Prut, din judeţul Iaşi, atestată documentar la 1424. Anume această coincidenţă aproximativă de nume a  şi făcut ca anul 1424 să fie extrapolat şi asupra localităţii noastre.

În fapt, satul Ciuciulea a fost constituit în baza a două aşezări mai vechi, consemnate, fiecare în parte, în documentele de epocă: Ciuciulea şi Fedeşti (identificat ulterior, conform unor acte, ca “totuna cu Ciuciulea”). De fapt, unele aşezări răzeşeşti, recunoscute ca cele mai vechi comunităţi rurale din Moldova, au fost constituite mult înainte de descălecatul principatelor.

În acest context, este justificat să amintim că istoriografia oficială oferă mai multe versiuni privitor la originea răzeşilor. Unii autori susţin că răzeşii ar fi de provenienţă ostăşească şi că ar fi fost împroprietăriţi de domnie pentru faptele lor vitejeşti; alţii afirmă că ar fi descendenţi ai instituţiei cnejilor. Or, pe parcursul secolelor, boierii şi mănăstirile şi-au însuşit numeroase moşii răzeşeşti, transformîndu-i pe locuitorii lor în simpli clăcaşi. O soartă similară a avut-o şi aşezarea Fedeşti, consemnată documentar ca temelie a satului Ciuciulea: o jumătate din moşie a fost dăruită de către domnitor unor boieri, doar a doua sau a treia parte supravieţuind ca răzeşească. Răspîndirea noilor aşezări răzeşeşti nu tulbura localizarea satelor deja existente: satele noi se creau în jurul vetrelor mai vechi, la distanţe mici, ca un fel de roire a localităţilor, proces înregistrat pînă la începutul sec. XIX.

* * *

Unele documente păstrate în diverse arhive, unele toponime, precum şi amplasarea geografică a localităţii permit să presupunem că prima dintre aşezările din arealul moşiei Ciuciulea, consemnate documentar, ar fi satul Fedeşti, atestat la 1400-1432.

Istoriografia medievală privitor la localitatea Ciuciulea oferă, după cum am semnalat mai sus, o variantă nejustificată a atestării documentare şi a evoluţiei acesteia pînă la sfîrşitul sec. XVIII. Anul 1424, ca an al atestării documentare a satului Ciuciulea, este prezentat în baza unui document reprodus, originalul căruia se păstrează în Arhivele Statului, la Bucureşti, Condica Asachi 1.

Conform documentului, satul Ciuciulea – ar fi descendent al aşezării medievale Ciulineşti care, în vremea lui Alexandru cel Bun, a fost dat mănăstirii Pobrata sau Poiană: “… den marginea luncii…ţărmurile bălţii lui Budin… peste balta lui Budin…vale lui cucoară…la şesul Prutului…ţărmurile bălţii Ciulinii den gios de Bratu peste Ciulina…drept la Prut”. Indicii topografici menţionaţi în respectivul act: balta lui Budin, balta Ciulina, Bratu, nu au nimic în comun cu reperele toponimice înregistrate în acea perioadă în teritoriul apropiat localităţii noastre.⁸

La 29 noiembrie 1443, localitatea Ciuleneşti este din nou amintită de domnul Moldovei, Ştefan Voievod, care întăreşte un uric de dăruire a cîtorva sate mănăstirii Pobrata, acest an propunîndu-se ca încă o dată de atestare. Pe lîngă satele de pe Pobrata sunt menţionate şi cîteva aşezări de pe Prut,”… şi pe Prut, Grăbăuţii, Ciuleneştii şi Bereştii …” –  aceleaşi repere administrative⁹, în aceleaşi texte menţionîndu-se că documentele de pe vremea lui Alexandru cel Bun au fost distruse: “acele direse, amîndoo sau stricat, precum ştim şi noi şi boierii noştri”.

Localitatea e menţionată şi în documentele de mai tîrziu: la 5 aprilie 1448, scris pe pergament de Oanţă în mănăstirea din Poiană, în timpul domniei lui  Petru Voievod¹⁰; într-un hrisov domnesc, menţionat la 27 iunie 1449, pentru toţi locuitorii aşezărilor ce ţineau de mănăstirea Poiană¹¹; la 2 iulie 1459, la 2 ani de la urcarea sa pe tron, Ştefan cel Mare confirma întărirea localităţii Ciulineşti aceleiaşi mănăstiri care, în documente, apare deja cu numele de Pobrata¹²; la 30 martie 1500, un document cu aproape acelaşi conţinut întăreşte mănăstirii Pobrata respectiva localitate “Ciulineşti pe hotarul unde a fost Manoil, amîndouă pe Prut, precum şi 5 “odăi tătăreşti”, dăruite de acelaşi voievod, cu voia lui Şoldan Petru”¹³, la 27 iunie 1576, Petru Şchiopul, frate cu Alexandru al II-lea, domnul Ţării Româneşti, întăreşte o diplomă pentru aceeaşi mănăstire¹⁴; la 15 iunie 1605, la Suceava, Ieremia Movilă îl scuteşte de dări pe timp de trei ani pe cei care se vor stabili în satul său Ciulineşti din ţinutul Iaşi.¹⁵

În această perioadă istorică, pe pămînturile pustii din preajma Ciuciulei se constituie localitatea Duşmani, atestată documentar la 1 februarie 1508, dar care nu apare niciodată ca hotar administrativ al Ciulineştiului, căci nu are nimic tangenţial. Documentele confirmă că Bogdan Voievod (al III-lea, zis şi cel Orb), a dăruit slugii sale Duşman un loc pustiu pe această parte a Dubovăţului, la Fîntîna Puturoasă, ca să-şi întemeieze un sat “…iar hotarul acestui loc din pustie să fie cît poate folosi în destul un sat de douăzeci de case”.¹⁶ Peste aproximativ 120 de zile, la 1634, un alt document menţionează că domnitorul Moise Movilă i-a dăruit lui Patraşco localităţile Duşmanul Mare şi Duşmanul Mic, împreună cu Logoftenii.

Din sec. XIX, localitatea Fedeşti nu mai apare aproape în nici unul din documentele de epocă, uneori figurînd ca “смежная и пустoпорожнeя с Чучулень”; documentele deci o consemnează  ca temelie a aşezării Ciuciulea.

Pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun, prestigiul Moldovei a crescut mult atît pe plan intern, cît şi internaţional. Stabilitatea politică i-a permis domnitorului să adopte un şir de măsuri privitor la consolidarea prestigiului domniei; s-a stabilit şi formularul prestigiului pentru boieri; s-au precizat raporturile dintre domn şi boierime, dintre boieri şi ţărani. În actele domneşti şi în gramotele domnitorului erau menţionate numele şi privilegiile boierilor, în categoria acestora înscriindu-se şi două dinastii de personalităţi istorice, deţinători de moşii la Ciuciulea (în documente Fedeşti) – boierii Liciul şi Balş. La acea dată, administrativ, Moldova era împărţită în Moldova de Sus şi în Moldova de Jos. Moldova de Jos, numită şi Ţara de Jos, includea 12 ţinuturi, numite şi judeţe, localitatea noastră fiind inclusă în componenţa judeţului Iaşi.

Din sec. XV, moşiile Ciuciulei sunt atestate ca proprietate a urmaşilor familiei Balşici,  proveniţi din dinastia cu acelaşi nume din Muntenegru (sec. XIV-XV), del Balzo din Neapole, ai conţilor Baux din Provence (sec. XI). La începutul sec. XV, dinastia Liciul era reprezentă la Ciuciulea prin Ilieş Luciul – mare postelnic, fratele lui Simion, la anul 1435, stăpîn al Ivancicăuţilor şi Vanceneştilor pe Prut. În timpul primei domnii a lui Petru Rareş, un strănepot de-al acestuia, Ion Liciul (1524-1537), deţinea funcţia de mare postelnic şi pîrcălab de Neamţ şi de postelnic în Sfatul Domnesc. În perioada 1524-1529, moşia Fedeştiului a devenit proprietate a străbunicul lui DumitraşcoşiIonaşco, care, aflat în mare cinste la marele domnitor, era foarte aspru cu boierii.

În perioada (1558-1559), Grigorie Liciul (Luciulovici) şi el, timp de un an, postelnic în Sfatul Domnesc, a fost proprietar a numeroase moşii din zonă, inclusiv al moşiei din Ciuciulea.

În a doua jumătate a sec. XVI, o bună parte a localităţii (Fedeşti), se afla în proprietatea lui Draghici Romaşcel, tatăl Mariuţei al Dimitrei, al lui Avram Romaşcel şi bunicul lui Dumitraşco şi Ionaşco. În afară de Fedeşti, acesta stăpînea şi localităţile Călineşti şi Boreni. La 1601, Avram, tatăl lui Miron, stăpînea moşiile de la Călineşti, Fedeşti, Boreni, Rusăneşti şi Seliştea Liciului. În această perioadă, satele moldoveneşti erau organizate conform sistemului zecimal şi conform tradiţiei moştenite din epocile precedente. Existau sate constituite din 10 sau 20 de case (ca şi în Imperiul German de pe timpul lui Carol cel Mare); atestîndu-se şi sate cu cîte 30 de case. S-a renunţat la tradiţie abia în ultimul deceniu al sec. XVI.

La sfîrşitul secolului XVI, domnitorii Moldovei, au exploatat în favoarea lor conflictele dintre clerici şi marea boierime. Biserica sprijinea domnia, care, în schimb, o remunera cu danii şi moşii bogate. Petru Şchiopul (1574-1577; 1578-1579; 1582-1591; asociat la domnie 1589-1591) şi Ieremia Movilă (august 1595-mai 1600; septembrie 1600-iunie 1606 ) au semnat acte de danie, prin care ofereau bisericii imunitate parţială. Mănăstirile Moldovei au ajuns să beneficieze, în diferiţi ani, de 16 şi, respectiv, 51% din pămînturile ţării.

În primul deceniu al sec. XVII, imediat după instalarea la putere a dinastiei Movileştilor, s-a dezvoltat forma nobiliară a statului, axată pe crearea unor mari averi nobiliare. Domnia şi marii boieri acumulaseră noi moşii, îşi restituiseră moşiile pierdute; boierii şi-au sporit averile.

Moşiile Ciuciulei rămîneau în stăpînirea boierilor. La 12 decembrie 1600, Ieremia Movilă întărea copiilor lui Cîrstea Balş, sluger, nepoţilor şi strănepoţilor lui Bulhac şi ai lui Ilie Musteaţia, fost postelnic “jumătate din Fedeşti pe Prut”. Pe parcursul a patru secole, localitatea a avut diferiţi proprietari, fiind împărţită, conform actelor de danie, în două, iar uneori în trei părţi.

În 1601, după cum am menţionat, Eremia Movilă a înnoit  în paralel boierului Dumitraşco şi fraţilor acestuia Ionaşco şi Grigore şi surorii lor, fiilor Mariuţei şi verilor lor Arsenie Nebajatco, diac, şi fratelui său Ionaşco, surorilor lui Mariica şi Tudosia, Tatiana şi Agapia, copiilor acestora, lui Dimitrie şi verilor Miron şi surorilor acestuia Sofronia şi Grozava, copii ai lui Avram Romaşcel, toţi nepoţi ai lui Draghici Romaşcel, ocinele bunicilor lor –  satul Călineşti pe Prut şi a treia parte din satul Fedeşti (o altă parte a aşezării). Localităţile aparţinuseră pînă atunci lui Luciul postelnic “…încă din zilele lui Petru voievod cel Bătrîn” (nu vom risca să atestăm localitatea cu anul domnitorului Petru I Muşat; e mult mai îndreptăţit să ne referim la Alexandru cel Bun, care a eliberat, pe numele strănepoţilor acestora, un uric pentru localitatea Fedeşti). Localitatea exista probabil deja pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun, fiind atestată aproximativ cu 1400-1432.¹⁷ La 24 mai 1602, credincioasa slugă pan Lupu Balş, sulger, şi fraţii lui pan Grigorie păharnic, Gheorghe pîrcălab de Orhei, sora lor Feodora, fiii Cristi Balş, foşti vornici, şi nepoţii lor, Costanda, Tudosca şi Pavel au venit să declare în faţa celor mai mari boieri ai ţării – avînd drept martori boieri vestiţi şi ostaşi de frunte de la curtea domnească, meşteri de prin împrejurimi – că au pierdut toate hrisoavele ce le aveau de la Alexandru voievod, Ştefan voievod, Ion şi Petru voievod pentru mai multe sate, inclusiv pentru cealaltă parte a satului Fedeşti, cerînd uric pe veci. Într-un document medieval tradus la 27 mai 1797 de către polcovnicul Pavel Debriţ la Mitropolie, Fedeştiul este înregistrat cu balta Crivaia, … de după moară la vale din tot hotarul să fie jumătate”, “parte din gios, de pe Prut, … şi cu mori în Dusovăţ, şi cu livezi şi cu bălţi anume la Crivaia Mare”. Crivaia Mare era probabil Lacul Domnesc de astăzi, toponimul Dusăvăţ fiind identic cu Dubovăţ şi Glodeanca de astăzi. Boierul Lupul Balş, rudă cu Cîrstea Balş, un alt vornic în Sfatul Domnesc (la 1594), avea moşii şi la Albeşti, Mihăileşti, Şerbăneşti, Ionăşeni pe Jilia ş.a. În document se menţionează că actele de danie, primite inclusiv de la Alexandru cel Bun, s-au pierdut la 1600, în timpul primei uniri a Ţărilor Româneşti, pe cînd Mihai Viteazul a intrat cu oaste în Moldova. Aşadar, oastea domnitorului (inclusiv vestitul Baba Novac şi haiducii săi) a trecut şi pe pămînturile Ciuciulei, făcînd ravagii apoi prin satul Hîjdieni şi aşezîndu-şi tabăra la Vasileuţi. O parte din actele de danie pentru respectivele localităţi au fost restabilite la 1610 de către domnitorul Constantin Movilă¹⁸.

Documentele de epocă ce atestă moşiile localităţii Ciuciulea consemnează o stînă, pe pîrîul Doboviţă, un loc numit Stîna lui Costin, pe care  Semion Movilă (iunie 1606-septembrie 1607, frate cu Ieremia Movilă) îl oferea lui Dragan diiacul şi lui Gheorghii Pătărescu. Astăzi, e dificil să reconstituim locul acelei stîne, care, în cercetarea noastră, ar putea servi un valoros punct de reper.

La 1 martie 1607, pe o parte din moşiile ponoarelor Ciuciulei aparţineau răzeşilor de la Bolotina, în documentul care evocă acest fapt menţionîndu-se: “…într-o zapodie de cîmp, la dealul de deasupra Împuţitei, la capul rediului Lipovăţului, în vîrful dealului Hrinii, în dealul Cajbii”. Peste doi ani, localitatea Cajba este atestată pe Dubovăţ ca aparţinînd lui Dumitrache Chiriţă. Fîntîna Împuţită are tangenţe directe cu locul Împuţita de astăzi.¹⁹

La 20 aprilie 1617, la Iaşi, de faţă cu cei mai mari boieri ai ţării, domnitorul Radu Mihnea îi cerea lui Tăutul să elaboreze un act de confirmare pentru “sluga credincioasă”, Lupul Balş, mare sulger, şi fraţii acestuia Grigorie, fost ceaşnic, şi Gheorghie, al doilea logofăt, şi sora lor Fădora, fiii lui Cristea Balş, fost vornic şi ai cneghinei lui Odochia Roxandra şi nepoata lor de frate Tudosca, fiica lui Matiaş Pitar şi nepoţii lor de soră, Costanda şi Pavel, copiii Antimii, toţi nepoţi şi strănepoţi ai lui Ionaş Căpotici şi ai lui Ilia Musteaţă, postelnic, şi ai lui Bulhac, ceaşnic, şi ai lui Moga, aprod, în care consemnează: “… i-am miluit, cu deosebita noastră milă, şi le-am dat şi le-am întărit de la noi în ţara noastră Moldova, dreptele lor ocine şi dedine pe care le-au avut din diresele lor mai sus scrise, din privilegiile  care le-au avut de la Alexandru voievod şi de la Petru voievod şi de la Aron voievod şi de la Eremia voievod … şi jumătate din satul Fedeşti pe Prut şi cu bălţi de peşte şi cu loc de iaz şi de moară la Camăica şi la Dubovăţ şi satul Cohăneşti şi cu cătunul Giuleşti. De asemenea pe Prut, într-un hotar cu Fedeştii, care este în ţinutul Iaşi… Iar hotarul acestor sate şi părţi de ocină mai sus scrise, să le fie din toate părţile după vechile lor hotare, pe unde au folosit din veac”.

E posibil ca toponimul Camăica să fie scris greşit, avîndu-se, probabil, în vedere apa rîului Camenca, care trece prin apropierea localităţii.

Într-un act prin care, la 1618, acelaşi domnitor oferă marelui vornic CosteBăcioc satul Năvîrneţ de pe Suhovăţul Sec, este consemnată prezenţa în zonă a cazacilor zaporojeni, în document menţionîndu-se că vechile acte privind localitatea cumpărată pe timpuri de la Dumitru Ciolpan şi nepotul lui Dan hatman pentru trei sute de taleri, bani în numerar au fost pierdute din cauza cazacilor care s-au retras în munţi pe timpul lui Petru voievod (1592), fiul lui Alexandru Lăpuşneanul (poreclit “cazacul”).

Timp de două secole, moşiile Ciuciulei au adăpostit mai multe aşezări, vatra satului lărgindu-şi treptat arealul.

În documentele medievale, pîrîul Dubovăţ este numit şi Duboviţi, Dusăvăţi = Gîrla Mare, mai tîrziu Calmuţchi; în zilele noaste, se numeşte Calmaţui, Glodeanca. Lacul Domnesc a fost înregistrat în documentele de epocă sub toponimele Crivaia Mare, Gîrla Mare, fapt consemnat şi în unele documente din sec. XIV.

În a doua jumătate a sec. XVIII, utilizînd lucrările cartografice ale stolnicului Constantin Cantacuzino şi ale lui Dimitrie Cantemir, o hartă ce prezenta regiunea de răsărit a Ungariei, precum şi lucrarea cartografului rus Sebastian Schmidius, geograful francez d ‘Arville includea în unul din studiile sale şi date despre apele curgătoare din zona Ciuciulei; la capitolul despre fluviile ce se varsă în Prut, autorul localiza, alături de Caminsa = Camenca şi rîul Caldaruse – identificat cu actualul Glodeanca = Gîrla Mare, care traversează azi pămînturile dinspre ponoare ale satului Ciuciulea.²⁰

* * *

Varianta de atestare documentară a numelui actual al satului (Ciuciulea) orientează către anul 1688. Sursele scrise, cunoscute pînă la acest moment al cercetării, sugerează drept dată de atestare documentară a numelui Ciuciulea anume acest an. Opinie exprimată în literatura de specialitate de marele istoric Paul Mihail, care publica în Anuarul Institutului Xenopol din Iaşi cea mai veche menţiune documentară despre o tradiţie locală, continuată prin nouă generaţii de preoţi şi dascăli: mai bine de două sute de ani, a existat o continuitate a clericilor din Ciuciulea, proveniţi din aceeaşi dinastie. Documentele din arhiva Episcopiei Huşilor, menţiona istoricul, păstrau date despre diaconul Mihail, (preot la Ciuciulea) consemnînd că, în izvoarele din anul 1658, acesta apare ca un tînăr apropiat de episcopul Dosoftei (în acea perioadă al Huşilor). Preotul (de la Ciuciulea), Mihail, era atestat, tot împreună cu protectorul său, şi în documente la Roman, (la 1660-1671, cînd Dosoftei fusese înscăunat Mitropolit al Sucevei).

O sursă din 1688 (din aceeaşi arhivă) ne prezintă o semnătură a diaconului Mihail, consemnată ca: “Mihail iereu ot Ciuciulea, ce am fost la tătari”. (Diaconul Mihail a fost hirotonit întru iereu de către Dosoftei, imediat ce acesta a fost înscăunat ca Mitropolit).

Într-o lucrare a lui Paul Mihail, îngrijită de Vasile Şoimaru şi publicată la 2006, se menţionează că, probabil, în acel an, Mihail îndeplinea funcţia de preot (misionar) pentru tătarii localizaţi în Ucraina. Autorul atenţionează că la 1688, localitatea Ciuciulea din ţinutul Iaşi, unde Mihail era preot, era probabil parţial locuită de tătari. Or, la acel moment, la Ciuciulea exista deja o biserică (şi nu una simplă), căci o persoană atît de apropiată Mitropolitului urma să slujească într-un lăcaş sfînt pe potrivă. Conform aceleiaşi surse, preotul Mihail a decedat în anul 1722, la vîrsta de 82-84 de ani. E posibil ca Mihail să fi împrumutat numele “ot Ciuciulea” şi de la o altă localitate (din judeţul Hotin); e posibil ca el să fi fost anume veneticul care a întemeiat la Ciuciulea dinastia Mihail. Dar tot atît de posibil e ca anume acest “ot Ciuciulea” să fi sugerat denumirea ulterioară a localităţii, sau ca, înainte de a pleca la Dosoftei, Mihail să obţinut calificativul “ot Ciuciulea” pentru faptul că a slujit în biserica de la Ciuciulea.²¹

E posibil ca unele informaţii inedite să se păstreze în manuscrisele episcopului Grigore Leu (descendent din neamul Mihail), care (inclusiv pînă la 1944) a studiat dosarele de la Episcopia Huşilor.

Argumentele pe care le aduce Paul Mihail, întemeiate pe investigaţii profunde şi materiale credibile, adunate din arhive străine şi naţionale, sunt convingătoare şi concludente. Ele pot servi şi drept probe ce justifică informaţia (de care dispunem pînă la acest moment), conform cărora anul 1688 poate fi (şi trebuie) acceptat ca an al atestării documentare a numelui satului Ciuciulea.

Alte informaţii referitoare la neamul Mihail vizează viaţa şi activitatea preotului Andronache, fiul lui “Mihail iereu ot Ciuciulea”, care, urmînd calea părintelui său, a slujit la biserica din Ciuciulea între anii 1721-1757. În fondurile Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi se păstrează un Triod tipărit la 1747, la Iaşi, care provine din biblioteca lui Andronache de la Ciuciulea. Fiul său, Ioan, şi el preot în sat, a continuat linia genealogică a familiei iereului Andronache, care din sec. XIX se va numi Andronachevici. Alt fecior al lui Andronache, Mihail, a fost şi el preot la Ciuciulea, decedînd în anul 1797, în noaptea Învierii. Feciorii acestuia: Alexandru (preot), Vasile (diacon), Ion (paraclisier) au locuit cu toţii la Ciuciulea. Alexandru (născut la 1780) a luat locul părintelui după ce a absolvit şcoala din Iaşi (a decedat la 1849). Numele acestor înaintaşi au fost consemnate şi în Cărţile metricale din anii respectivi, păstrate în fondurile Arhivei Naţionale a Republicii Moldova şi corespund întru totul cu informaţia prezentată anterior.  Prezenţa celor 3 preoţi într-un singur sat confirmă că, la acel moment, la Ciuciulea exista o parohie, parohul bisericii fiind, probabil, preotul Alexandru.²²

*  *  *

Unele documente de arhivă, scot la lumină şi alte toponime, care prezintă dificultăţi pentru cercetarea noastră. Astfel, într-un document de la 1760, în care sunt prezentate reperele geografice şi administrative ale hotarelor unei probabile moşii, se consemnează că, la 1636, Onciul Iuraşcovici şi Maricuţa şoltuzoaie au venit la Gavrilaş Mătiaş să ceară acte pentru o optime din satul Bisericani (care mai apare în documentele de epocă şi ca Biserica Albă). Uricarul Boroleanu (care pe timpul lui Matiaş cumula şi funcţia de mare logofăt), împreună cu Anton din Tomeşti, îl pun la curent pe marele logofăt că la Cartea domnească, adusă de Onciul Iuraşcovici şi Maricuţa “… au ales şi stîlpit a patra parte din jumătatea satului Bisericani, cu oameni buni şi bătrîni: Dumitru Ponici din Rugăşeni, Pahulcea bătrînul din Tomeşti, Ambros vătămanul din Cajva şi alţii din Giuleşti, Dărmăneşti şi Rînghileşti”.  Parte din aceste localităţi apar şi în alte documente, ca vecini de hotar ai Ciuciulei.²³

La 1652, documentele atestă prezenţa în localitate (şi prin împrejurimi) a fraţilor Vasile Pogor şi Condrea Pogor, împuterniciţi de voievodul Vasile Lupu (aprilie 1634-aprilie 1653; aprilie-iulie 1653) să ia zeciuiala de pe ocina satului Slobotca de pe Prut: “… din ţarină, pîine, fînaţ, curechi şi tot venitul, precum şi de la o turmă de mascuri care mănîncă jir în hotarul lor”.²⁴

La 20 decembrie  1699, peste 47 de ani, Antioh Constantin voievod îi cerea lui Solomon de Rădăuţi (şi altor dregători) să reconstituie scrisorile (pierdute) de moşie ale lui Constantin Pogor, pentru satele Stolniceni (ţinutul Iaşi) şi jumătate din satul Slobotca de pe Prut.²⁵  Peste trei luni, la 8 martie 1700, Neculai Buhuş, Ilie Abaza, vornic, şi căpitanul Ionaşco Cîrcul confirmau la Botoşani că lui Constantin Pogor “i-a ars casa cu toate lucrurile ce a avut în ea, şi precum că un oarecare Pavel Ştiucă a scos cîte ceva din casă, aducîndu-le lor nişte hîrtii arse, unele pe jumătate altele arse de tot, aceştia făcîndu-i scrisoare de mărturie”.

Probabil, începînd cu anul 1700, pe moşiile Ciuciulei a început să se întemeieze o nouă localitate, satul Pogor de astăzi, deoarece “Agafia, femeia lui Vlad, fata lui Ionaşcu a Gogului şi a Gaftoanei din satul Giuleşti, de pe apa Prutului, ţinutul Iaşi, dăruieşte lui Constantin Pogor căpitan, pentru pomenire, ocina sa, din a patra parte de sat, din stîlpul de sus, care se împarte cu Vasile a Malahii”²⁶

Concludent pentru cercetarea de faţă este actul din 25 iulie 1760, despre mărturia hotarnică a moşiilor Cuhneşti şi Giuleşti, ţinutul Iaşi, elaborat pe timpul domniei lui Ioan Teodor Callimachi (Calmasul) (august 1758 – mai 1761) şi inclus în culegerea de documente a lui L. Boga. În acest act, pentru prima dată, sunt prezentate unele repere geografice şi administrative, care ajută la identificarea adevăratului hotar al moşiei, numite în documente tot Giuleşti, şi care, peste doi ani, apare înregistrată în documente deja ca moşia Ciuciule.

Toponimele Fîntîna Naboha, Apa Căldăruşii, Apa Glodenilor, Fîntîna Răce, reperele administrativ-teritoriale Cuhneştii, Slobodca şi moşia Foleşti, prezente în document, aduc informaţii valoroase cu privire la aşezarea teritorială aproximativă a moşiei care, în linii mari, corespundea cu cea a moşiei de azi, în document relatîndu-se:

“Facem ştire cu aciastă mărturii hotarnică, că din luminată poroncă pre înalţatului domnului nostru mărie sa Ioan Teodor voievod, fiind orînduit cu carte gospod de dumnialui Manolachi Costachi vel logofăt, ca să hotărăsc şi să isbrănesc acesti două moşiiGiuleştiişi Cuhneştii pren mijloc, una di cătră alta, cari moşii sînt la ţinutu Eşului. Fiindcă moşia Cuhneştii esti a dumisali Vasili Raţă, iar Giuleştii esti răzăşască, jăluind răzăşii di Foleşti, ca di la un loc, dela Fîntîna Neboha le-a înecat Vasili Raţă o bucată di loc di Giuleşti cu Cuhneştii… Şi am purces din apa Prutului drept spre răsărit pin coada Ustalii drept Răchiţăli Bărzăi, şi s’au făcut bouri într’un ulmu. Şi  di acolo pin lunca tot asupra cîmpului, şi s’au făcut alt bour într’un stejar. Şi de acolo tot pin luncă, pînă în margine pădurii, şi s’au făcut alt bour într’un ulmu. Şi  di acolo drept tot spre răsărit în margine pădurii s’au pus stîlpu di piiatră. Şi de acolo tot asupra cîmpului pe din gios din colţu pădurii tot drept prin Fîntîna Neboha, şi au rămas Fîntîna Neboha hotar. Şi din fîntînă drept la deal s’au pusîn podiş între ţarini stîlbu di piiatră. Şi’de acole tot la deal în muche dealului în coastili unii moviliţi s’au pus stîlpu di piiatră. Şi di acolo tot la vale asupra răsăritului şi trece apa Căldăruşii, şi să sui la deal, şi în muche dealului din gios di movilă s’au pus stîlpu di piiatră. Şi di acolo iar la vali şi trece pisti apa Glodenilor şi să sui la deal şi în coasta dealului înpotriva fîntînii ce să cheamă Răce, s’au pus doi stîlpi di piiatră hotară, di s’au făcut fundul. Şi apoi am măsurat Cuhneştii din hotaru Slobozii din sus ce merge tot alăture cu Cuhneştii şi s’au aflat triizăci di odgoani, şi odgoanul di doăzăci di stînjini, şi stînjinul di opt palmi, pără în hotarul Giuleştilor, curmezişul la cîmpu. Şi apoi am măsurat şi Giuleştii di hotarul Cuhneştilor, iară în curmeziş pără în hotarul Foleştilor, şi s’au aflat triizăci di odgoani…”

Localitatea Giuleşti e atestată în documente începînd cu sec. XV ca cătun amplasat la nord de Lacul Domnesc, care ulterior s-a contopit cu moşia Cuhneşti. La 1760, răzeşii din Făleşti, profitînd de bunătatea domnitorului, cereau probabil să li se elibereze un act pentru moşia descrisă în document. Asemenea petiţii se înaintau frecvent domnitorului, înregistrîndu-se şi cazuri cînd, pentru a-şi etala bunătatea în faţa boierilor, domnitorii eliberau acte de danie fără a realiza verificările de rigoare, fiind, deseori, induşi în eroare. Din categoria ultimelor, face parte şi cazul răzeşilor din Făleşti, provocat, probabil, de descendenţii satelor ce au constituit temelia Ciuciulei.

Actele au fost eliberate în grabă, pentru că în perimetrul hotarului dintre Cuhneşti şi Făleşti consemnăm existenţa, 5 localităţi cunoscute care au constituit temelia Ciuciulei. Reperele geografice ale respectivelor acte confirmă justeţea lor.

La începutul sec. XVIII, în preajma Ciuciulei (dar pe moşiile acesteia) a fost înregistra o o aşezare nouă, cu numele Tureatca (actualmente, locului i se zice La Tureatca) care aparţinea spătarului Ioan Neculce. Moşia cuprindea 600 sajeni în lungime şi 200 sajeni în lăţime, în total 120 mii sajeni.²⁷ Spătarul, avea în stăpînire deplină 26 gospodării, 3 preoţi, 3 burlaci, 2 văduve, 29 de bărbaţi, cîţiva argaţi. Pe linie maternă, Ioan Neculce, distinsul nostru cronicar, provenea din neamul Cantacuzino (mama luise numea Ecaterina Cantacuzino):eranepotul lui Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti şi făcea parte din tagma marilor dinastii nobiliare. Pe timpul domniei lui Antioh Cantemir, Ioan Neculce a fost postelnic, apoi vătav de aprozi; la înscăunarea acestuia, a plecat, în calitate de mare agă, la Constantinopol, în anul 1707, devenind mare spătar şi caimacam. În timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, a fost mare spătar şi prim-sfetnic al domnitorului. În calitatea de mare hatman, a comandat oştirea în lupta de la Stănileşti, după care s-a refugiat, alături de domnitor, în Rusia. Între timp, moşia de la Ciuciulea a fost distribuită vornicului Lupu, care luase în stăpînire toate moşiile cronicarului. Ioan Neculce a revenit în ţară pe timpul lui Mihai Racoviţă, care i-a restituit toate moşiile. Curînd, însă, din cauza unor conflicte cu fanarioţii, a fost trimis la închisoare; pe timpul domniei lui Constantin Mavrocordat,  a fost eliberat  şi ridicat la rang de membru al divanului. A decedat în anul 1745.²⁸

În perioada medievală, moşia Ciuciulea se extindea pînă la Prut, afiliindu-şi cele mai multe pămînturi din zonă şi dînd naştere la un şir de aşezări, menţionate ulterior ca fondate de locuitorii satului Ciuciulea, unii dintre ei strămutîndu-se cu traiul direct la locul de muncă, pe moşia proprietarului. Ulterior, aceste aşezări aveau să-şi adjudece dreptul de urmaşi ai localităţilor anterioare, dar care au fost înregistrate, pe fosta moşie a localităţii, abia la jumătatea sec. XIX.

Publicînd, la 1934, Registrele actelor moldoveneşti din Arhiva Sf. Mormînt de la Constantinopol, istoricul Paul Mihail includea în ele, în afară de multitudinea de hrisoave domneşti, şi actul din 15 iulie 1762, prin care Domnul Moldovei, Grigore Ioan Căliman (1761-1764; 1767-1769), permitea mănăstirii Cetăţuia din Iaşi să stăpînească satul Ciuciuli “…să stăpînească şi să dijmuiască moşia Zahoreni, Logofteni, Duşmani, satul Glodeni, Ciuciuli, Hîjdieni, Sturzeni şi Selişte din Ţinutul Iaşiului”

În acelaşi an, la solicitarea administraţiei mănăstirii, domnul poruncea ca răzeşii să nu mai împresoare moşia Logoftenilor de la hotarul satului; domnitorul avea, probabil, în proprietate o moşie din dealul Căliman, denumire provenită,  probabil, de la numele domnitorului, moşia Logofteni fiind menţionată în zeci de acte domneşti – o marcă a interesului domnitorului faţă de această moşie.²⁹

La sfîrşitul sec. XVIII, alături de alte sate din zonă, Ciuciulea devenise sat mănăstiresc, care, prin intermediul mănăstirii Cetăţuia, a fost supus, ca moşie, uneia din mănăstirile de pe muntele Athos. Evenimentele din această perioadă au marcat vădit viaţa şi activitatea localităţii. În perioadele istorice anterioare secolului XIX, pămînturile Ciuciulei erau înregistrate fie ca proprietăţi ale marilor boieri sau ale personalităţilor istorice – elita statului şi a societăţii moldoveneşti, fie ca proprietăţi mănăstireşti.

Ulterior, cu concursul instituţiei militare ruseşti, în anii 1772-1773 şi în 1774, a fost organizat recensămîntul populaţiei Principatului Moldova. În baza acestuia, a fost confirmată existenţa multor localităţi şi instituţii locale; s-a putut specifica numărul populaţiei, numele proprietarilor, moşierilor care locuiau în Moldova la sfîrşitul sec. XVIII. Cu toate lacunele, recensămintele publicate fac, totuşi, posibilă reconstituirea tabloului aproximativ al perioadei pe care o examinează. În cazul Ciuciulei, recensămîntul a adus doar unele date sumare: a confirmat că satul era proprietate a comerciantului Dimitri Osmachi; întrunea 128 de gospodării (inclusiv 12 ţigani supuşi), dintre care 125 populate şi 3 părăsite, 2 aflîndu-se pe moşiile bisericeşti;  a elaborat cîteva liste restrînse ce includeau numele unora dintre reprezentanţii administraţiei militare  ruse, stabilite în sat.

Datele recensămîntului nu consemnează aşezarea Morile lui Osmachi ca localitate autonomă. E posibil ca, în cazul acesteia, ruşii să fi comasat datele cu privire la ambele localităţi, prezentîndu-le ca date despre o singură aşezare, sau e posibil ca, la sfîrşitul sec. XVIII, moşierul Osmachi să fi întemeiat un sat nou, strămutînd aici locuitorii Ciuciulei ce efectuau lucrările agricole şi deserveau morile. Numărul populaţiei din această aşezare a sporit, mai cu seamă, la jumătatea următorului secol. Dmitrie Osmachi era probabil un grec fanariot venit în Moldova în timpul domniilor fanariote, după anul 1711.

Conform datelor recensămîntului, pe teritoriul localităţii Ciuciulea erau înregistraţi 3 mazili: Manoil, ginerele lui Nestor; Arvinte şi Nicolae, toţi trei scutiţi de impozite, dar obligaţi, în schimbul acestui fapt, să presteze anumite servicii. În sat mai locuiau 89 panţîri şi 16 văduve.

Comerciantul Dimitrie Osmachi avea proprietăţi şi în localitatea Cîşla (marcată în arealul moşiei Ciuciulea), unde erau înregistrate 12 gospodării, 11 bărbaţi liberi şi 1 mazil.

Recensămîntul prezintă şi date cu privire la satul Chilia, în care locuiau mai mulţi moşieri; unde existau 12 gospodării, 10 ţărani liberi (bărbaţi), 3 mazili: Andrieş Bodareu şi 2 care purtau acelaşi nume – Gheorghe Nesterov. Administrativ, aceste localităţi, inclusiv Ciuciulea, făceau, la acea dată, parte din stanul Ciuhur.³⁰

Din considerente necunoscute, recensămîntul pomenit mai sus nu consemnează localitatea Fedeşti. În schimb, într-un document, emis de Grigore Alexandru Ghica la 11 iulie anul 1776, se menţionează că domnitorul Moldovei dă în stăpînire biv vel jicnicerului Ioaniţă Andrieş satele Fedeşti, Găureni şi Buteşti:  “… să fii volnic cu cartea domniii meli a stăpîni satul întreg Fedeşti ce este pe Prut la ţinutu Iaşului şi pol sat Găurenii iarăşi la ţinutul Iaşului di iasta parte de Prut şi părţile ce are din tot satul Buteşti pe Prut Buteştii de cîmpu … care toati aceste moşii sîntu alese şi hotărîte de boierii hotarnici … să aibă a lua şi a strînge şi tot venitul din ţarini din ţănaţi din prisăci şi din grădini ce vor fi pentru neguţătorie şi din bălţile ce vor fi şi din tot locul cu tot venitul după obicei”. Ţăranii din acest sat urmau să lucreze boierescul ori, în schimbul acestuia, să dea bani, după hotărîrea ponturilor. Cei care aveau pretenţii asupra moşiei, trebuiau să vină la Divanul domnesc pentru explicaţii.³¹

Documente din sec. XVIII consemnează şi prezenţa la Ciuciulea a lui Ion feciorul lui Iani, sîrb de la Tîrnova, care adresase domnitorului Alexandru Mavrocordat o plîngere.      La 9 iunie 1783, Alexandru (fiul lui Constantin) Mavrocordat, domnitorul Moldovei  (mai 1782 – ianuarie 1785; ianuarie 1785 – decembrie 1786), supranumit Deli-bei, adică “prinţul nebun”, elibera o carte domnească, ca răspuns la jaloba din 5 iunie 1783 a acestui Ion, permiţîndu-i să plătească unele biruri în rate, menţionînd că este om străin şi nu a avut niciodată datorii de bir: “Eu Alexandru Constantin voievod, bojiu milostiu gospodar zemli moldavscoi. Să faci ştire cu această carte a domniei mele pentru acest Ion, sin Iani, sirbul de la Tîrnova, că fiind om strein şi năzuind aice, în pămîntul Moldovii, s-au aşezat cu lăcuinţă în satul Ciuciule, de la ţinutul Iaşului, şi s-au rugat, prin jaloba ce-au dat, ca să fie aşezată dare birului lui cu rupta la cămara gospod, după cum sint şi alţi oameni streini”. Conform documentului, Ion urma să achite în vistieria statului cîte 15 lei pe an şi 5 parale de leu răsura. Aceşti bani urmau să fie achitaţi în două rate, 7 jumătăţi de lei primăvara, la Sf. Gheorghe şi 7 jumătăţi de lei toamna, la Sf. Dumitru; urmînd să dea şi o cheltuială în folosul ţării –  a patra parte din toţi banii daţi în vistierie timp de un an. Pentru a nu fi deranjat de nimeni, a dat “chizeş” în vistierie. În acelaşi timp, domnitorul a poruncit şi a cerut tuturor ispravnicilor din ţinutul Iaşi şi altor “zapcii” rînduiţi cu slujba în ţinut să respecte întocmai porunca documentului. Probabil acestuia i-a aparţinut şi lacul cu denumirea Iazul lui Ion de la marginea satului.

În anii ‘70 ai sec. XVIII, o parte din locuitorii Ciuciulei desfăşurau activităţi comerciale, cîţiva fiind înregistraţi la punctele vamale de hotar cu probleme de contrabandă.

Pe parcursul secolului, în vîltoarea războaielor ruso-turce, localitatea a servit şi ca trecere pentru hoardele nemiloase ale celor două oşti imperiale (sursele consemnîndu-le pe cele de la 1763 şi 1788).