Category Archives: Istorie

CIUCIULEA ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ

PERIOADA MEDIEVALĂ

  Începînd cu a doua jumătate a sec. XIV, după formarea statului medieval Moldova, probabil şi mai devreme, pe moşia satului Ciuciulea, materialul arheologic ne consemnează existenţa mai multe aşezări, în baza cărora a fost fondat ulterior satul actual.

Arheologic, în arealul moşiei Ciuciulea – între Ciuciulea şi Moara Domnească, în apropierea digului Iazului din ponoare – au fost înregistrate şi urme ale unor monumente arheologice aparţinînd culturii Moldoveneşti, datate cu sec. XIV-XV şi reprezentate prin obiecte de ceramică.

Literatura de specialitate susţine că, de fapt, data la care o localitate este atestată documentar, trebuie acceptată şi ca dată de constituire a acesteia. În realitate, însă, localităţile se consolidează mult mai devreme decît sunt ele înregistrate documentar. Vechimea aşezărilor se poate proba arheologic, în bază de vestigii, şi se poate confirma prin materialul arheologic descoperit. Or, după ce plecau (ori după ce erau izgoniţi) coloniştii, populaţiei autohtone, inclusiv celei din Ciuciulea, i se recunoşteau drepturile legale de locuitori unici, atitudinea lor existenţială fiind determinată de trăsăturile specifice vieţii din ţinut. Populaţia locuia mai mult în comunităţi stabilite în apropierea apelor şi pădurilor, pe malul rîurilor, în cazul Ciuciulei pe malul rîului şi în valea digului situate în partea de sud a lacului actual Ciuciulea sau în părţile ponoarelor. Marea majoritate a locuitorilor se îndeletnicea cu agricultura, creşterea vitelor şi meşteşugăritul. În urma cercetărilor de teren, s-au depistat obiecte întregi şi fragmente de unelte de gospodărie: coase, seceri, brăzdare, coarne de plug, cuţite, topoare, ciocane, potcoave, vîrfuri de săgeţi, cosoare etc. În sec. XIV, locuitorii Ciuciulei utilizau deja roata olarului acţionată cu piciorul, cu randament mai mare decît al celorlalte tipuri de roţi: confecţionau ceramică de culoare roşie, gri sau neagră, arsă în cuptoare speciale.

Casele aşezării erau amplasate la suprafaţa solului, sprijinite pe stîlpi din lemn şi /sau pe pereţi construiţi din nuiele împletite. Exterior /interior casele erau tapisate cu lut şi văruite. Uneori oamenii locuiau în bordeie. La subsolul unei case, au fost descoperite gropi adînci, asemănătoare cu beciurile de astăzi. De multe ori, casele erau transformate în vetre şi cuptoare sau erau asigurate cu cahle ornamentate, confecţionate din lut.

Cele mai multe documente medievale reprezintă fie acte de danie şi de stăpînire asupra uneia sau a cîtorva moşii de către persoane concrete, fie acte de posesie a lăcaşelor sfinte. Documentele ce confirmă atestarea documentară a localităţilor sunt puţine la număr, deoarece satele din împrejurimi, populate de oamenii liberi, sau aşezările răzeşeşti, au fost atestate documentar mult mai tîrziu decît cultura materială moldovenească, înregistrată arheologic în zonă. Acest tip de localităţi este menţionat în sursele de epocă fie ca hotar al moşiei, fie în acte de judecată înregistrate.

* * *

Literatura de specialitate sugerează mai multe variante privitor la atestarea documentară a satului Ciuciulea. Unele din surse insistă asupra anului 1424. Există totuşi, fapte care ne fac să ne punem întrebări referitor la valabilitatea acestei date. În baza unor investigaţii, s-a constatat o coincidenţă aproximativă între numele Ciuciulea şi numele Ciuleneşti, localitate de peste Prut, din judeţul Iaşi, atestată documentar la 1424. Anume această coincidenţă aproximativă de nume a  şi făcut ca anul 1424 să fie extrapolat şi asupra localităţii noastre.

În fapt, satul Ciuciulea a fost constituit în baza a două aşezări mai vechi, consemnate, fiecare în parte, în documentele de epocă: Ciuciulea şi Fedeşti (identificat ulterior, conform unor acte, ca “totuna cu Ciuciulea”). De fapt, unele aşezări răzeşeşti, recunoscute ca cele mai vechi comunităţi rurale din Moldova, au fost constituite mult înainte de descălecatul principatelor.

În acest context, este justificat să amintim că istoriografia oficială oferă mai multe versiuni privitor la originea răzeşilor. Unii autori susţin că răzeşii ar fi de provenienţă ostăşească şi că ar fi fost împroprietăriţi de domnie pentru faptele lor vitejeşti; alţii afirmă că ar fi descendenţi ai instituţiei cnejilor. Or, pe parcursul secolelor, boierii şi mănăstirile şi-au însuşit numeroase moşii răzeşeşti, transformîndu-i pe locuitorii lor în simpli clăcaşi. O soartă similară a avut-o şi aşezarea Fedeşti, consemnată documentar ca temelie a satului Ciuciulea: o jumătate din moşie a fost dăruită de către domnitor unor boieri, doar a doua sau a treia parte supravieţuind ca răzeşească. Răspîndirea noilor aşezări răzeşeşti nu tulbura localizarea satelor deja existente: satele noi se creau în jurul vetrelor mai vechi, la distanţe mici, ca un fel de roire a localităţilor, proces înregistrat pînă la începutul sec. XIX.

* * *

Unele documente păstrate în diverse arhive, unele toponime, precum şi amplasarea geografică a localităţii permit să presupunem că prima dintre aşezările din arealul moşiei Ciuciulea, consemnate documentar, ar fi satul Fedeşti, atestat la 1400-1432.

Istoriografia medievală privitor la localitatea Ciuciulea oferă, după cum am semnalat mai sus, o variantă nejustificată a atestării documentare şi a evoluţiei acesteia pînă la sfîrşitul sec. XVIII. Anul 1424, ca an al atestării documentare a satului Ciuciulea, este prezentat în baza unui document reprodus, originalul căruia se păstrează în Arhivele Statului, la Bucureşti, Condica Asachi 1.

Conform documentului, satul Ciuciulea – ar fi descendent al aşezării medievale Ciulineşti care, în vremea lui Alexandru cel Bun, a fost dat mănăstirii Pobrata sau Poiană: “… den marginea luncii…ţărmurile bălţii lui Budin… peste balta lui Budin…vale lui cucoară…la şesul Prutului…ţărmurile bălţii Ciulinii den gios de Bratu peste Ciulina…drept la Prut”. Indicii topografici menţionaţi în respectivul act: balta lui Budin, balta Ciulina, Bratu, nu au nimic în comun cu reperele toponimice înregistrate în acea perioadă în teritoriul apropiat localităţii noastre.8

La 29 noiembrie 1443, localitatea Ciuleneşti este din nou amintită de domnul Moldovei, Ştefan Voievod, care întăreşte un uric de dăruire a cîtorva sate mănăstirii Pobrata, acest an propunîndu-se ca încă o dată de atestare. Pe lîngă satele de pe Pobrata sunt menţionate şi cîteva aşezări de pe Prut,”… şi pe Prut, Grăbăuţii, Ciuleneştii şi Bereştii …” –  aceleaşi repere administrative9, în aceleaşi texte menţionîndu-se că documentele de pe vremea lui Alexandru cel Bun au fost distruse: “acele direse, amîndoo sau stricat, precum ştim şi noi şi boierii noştri”.

Localitatea e menţionată şi în documentele de mai tîrziu: la 5 aprilie 1448, scris pe pergament de Oanţă în mănăstirea din Poiană, în timpul domniei lui  Petru Voievod10; într-un hrisov domnesc, menţionat la 27 iunie 1449, pentru toţi locuitorii aşezărilor ce ţineau de mănăstirea Poiană11; la 2 iulie 1459, la 2 ani de la urcarea sa pe tron, Ştefan cel Mare confirma întărirea localităţii Ciulineşti aceleiaşi mănăstiri care, în documente, apare deja cu numele de Pobrata12; la 30 martie 1500, un document cu aproape acelaşi conţinut întăreşte mănăstirii Pobrata respectiva localitate “Ciulineşti pe hotarul unde a fost Manoil, amîndouă pe Prut, precum şi 5 “odăi tătăreşti”, dăruite de acelaşi voievod, cu voia lui Şoldan Petru”13, la 27 iunie 1576, Petru Şchiopul, frate cu Alexandru al II-lea, domnul Ţării Româneşti, întăreşte o diplomă pentru aceeaşi mănăstire14; la 15 iunie 1605, la Suceava, Ieremia Movilă îl scuteşte de dări pe timp de trei ani pe cei care se vor stabili în satul său Ciulineşti din ţinutul Iaşi.15

În această perioadă istorică, pe pămînturile pustii din preajma Ciuciulei se constituie localitatea Duşmani, atestată documentar la 1 februarie 1508, dar care nu apare niciodată ca hotar administrativ al Ciulineştiului, căci nu are nimic tangenţial. Documentele confirmă că Bogdan Voievod (al III-lea, zis şi cel Orb), a dăruit slugii sale Duşman un loc pustiu pe această parte a Dubovăţului, la Fîntîna Puturoasă, ca să-şi întemeieze un sat “…iar hotarul acestui loc din pustie să fie cît poate folosi în destul un sat de douăzeci de case”.16 Peste aproximativ 120 de zile, la 1634, un alt document menţionează că domnitorul Moise Movilă i-a dăruit lui Patraşco localităţile Duşmanul Mare şi Duşmanul Mic, împreună cu Logoftenii.

Din sec. XIX, localitatea Fedeşti nu mai apare aproape în nici unul din documentele de epocă, uneori figurînd ca “смежная и пустoпорожнeя с Чучулень”; documentele deci o consemnează  ca temelie a aşezării Ciuciulea.

Pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun, prestigiul Moldovei a crescut mult atît pe plan intern, cît şi internaţional. Stabilitatea politică i-a permis domnitorului să adopte un şir de măsuri privitor la consolidarea prestigiului domniei; s-a stabilit şi formularul prestigiului pentru boieri; s-au precizat raporturile dintre domn şi boierime, dintre boieri şi ţărani. În actele domneşti şi în gramotele domnitorului erau menţionate numele şi privilegiile boierilor, în categoria acestora înscriindu-se şi două dinastii de personalităţi istorice, deţinători de moşii la Ciuciulea (în documente Fedeşti) – boierii Liciul şi Balş. La acea dată, administrativ, Moldova era împărţită în Moldova de Sus şi în Moldova de Jos. Moldova de Jos, numită şi Ţara de Jos, includea 12 ţinuturi, numite şi judeţe, localitatea noastră fiind inclusă în componenţa judeţului Iaşi.

Din sec. XV, moşiile Ciuciulei sunt atestate ca proprietate a urmaşilor familiei Balşici,  proveniţi din dinastia cu acelaşi nume din Muntenegru (sec. XIV-XV), del Balzo din Neapole, ai conţilor Baux din Provence (sec. XI). La începutul sec. XV, dinastia Liciul era reprezentă la Ciuciulea prin Ilieş Luciul – mare postelnic, fratele lui Simion, la anul 1435, stăpîn al Ivancicăuţilor şi Vanceneştilor pe Prut. În timpul primei domnii a lui Petru Rareş, un strănepot de-al acestuia, Ion Liciul (1524-1537), deţinea funcţia de mare postelnic şi pîrcălab de Neamţ şi de postelnic în Sfatul Domnesc. În perioada 1524-1529, moşia Fedeştiului a devenit proprietate a străbunicul lui DumitraşcoşiIonaşco, care, aflat în mare cinste la marele domnitor, era foarte aspru cu boierii.

În perioada (1558-1559), Grigorie Liciul (Luciulovici) şi el, timp de un an, postelnic în Sfatul Domnesc, a fost proprietar a numeroase moşii din zonă, inclusiv al moşiei din Ciuciulea.

În a doua jumătate a sec. XVI, o bună parte a localităţii (Fedeşti), se afla în proprietatea lui Draghici Romaşcel, tatăl Mariuţei al Dimitrei, al lui Avram Romaşcel şi bunicul lui Dumitraşco şi Ionaşco. În afară de Fedeşti, acesta stăpînea şi localităţile Călineşti şi Boreni. La 1601, Avram, tatăl lui Miron, stăpînea moşiile de la Călineşti, Fedeşti, Boreni, Rusăneşti şi Seliştea Liciului. În această perioadă, satele moldoveneşti erau organizate conform sistemului zecimal şi conform tradiţiei moştenite din epocile precedente. Existau sate constituite din 10 sau 20 de case (ca şi în Imperiul German de pe timpul lui Carol cel Mare); atestîndu-se şi sate cu cîte 30 de case. S-a renunţat la tradiţie abia în ultimul deceniu al sec. XVI.

La sfîrşitul secolului XVI, domnitorii Moldovei, au exploatat în favoarea lor conflictele dintre clerici şi marea boierime. Biserica sprijinea domnia, care, în schimb, o remunera cu danii şi moşii bogate. Petru Şchiopul (1574-1577; 1578-1579; 1582-1591; asociat la domnie 1589-1591) şi Ieremia Movilă (august 1595-mai 1600; septembrie 1600-iunie 1606 ) au semnat acte de danie, prin care ofereau bisericii imunitate parţială. Mănăstirile Moldovei au ajuns să beneficieze, în diferiţi ani, de 16 şi, respectiv, 51% din pămînturile ţării.

În primul deceniu al sec. XVII, imediat după instalarea la putere a dinastiei Movileştilor, s-a dezvoltat forma nobiliară a statului, axată pe crearea unor mari averi nobiliare. Domnia şi marii boieri acumulaseră noi moşii, îşi restituiseră moşiile pierdute; boierii şi-au sporit averile.

Moşiile Ciuciulei rămîneau în stăpînirea boierilor. La 12 decembrie 1600, Ieremia Movilă întărea copiilor lui Cîrstea Balş, sluger, nepoţilor şi strănepoţilor lui Bulhac şi ai lui Ilie Musteaţia, fost postelnic “jumătate din Fedeşti pe Prut”. Pe parcursul a patru secole, localitatea a avut diferiţi proprietari, fiind împărţită, conform actelor de danie, în două, iar uneori în trei părţi.

În 1601, după cum am menţionat, Eremia Movilă a înnoit  în paralel boierului Dumitraşco şi fraţilor acestuia Ionaşco şi Grigore şi surorii lor, fiilor Mariuţei şi verilor lor Arsenie Nebajatco, diac, şi fratelui său Ionaşco, surorilor lui Mariica şi Tudosia, Tatiana şi Agapia, copiilor acestora, lui Dimitrie şi verilor Miron şi surorilor acestuia Sofronia şi Grozava, copii ai lui Avram Romaşcel, toţi nepoţi ai lui Draghici Romaşcel, ocinele bunicilor lor –  satul Călineşti pe Prut şi a treia parte din satul Fedeşti (o altă parte a aşezării). Localităţile aparţinuseră pînă atunci lui Luciul postelnic “…încă din zilele lui Petru voievod cel Bătrîn” (nu vom risca să atestăm localitatea cu anul domnitorului Petru I Muşat; e mult mai îndreptăţit să ne referim la Alexandru cel Bun, care a eliberat, pe numele strănepoţilor acestora, un uric pentru localitatea Fedeşti). Localitatea exista probabil deja pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun, fiind atestată aproximativ cu 1400-1432.17 La 24 mai 1602, credincioasa slugă pan Lupu Balş, sulger, şi fraţii lui pan Grigorie păharnic, Gheorghe pîrcălab de Orhei, sora lor Feodora, fiii Cristi Balş, foşti vornici, şi nepoţii lor, Costanda, Tudosca şi Pavel au venit să declare în faţa celor mai mari boieri ai ţării – avînd drept martori boieri vestiţi şi ostaşi de frunte de la curtea domnească, meşteri de prin împrejurimi – că au pierdut toate hrisoavele ce le aveau de la Alexandru voievod, Ştefan voievod, Ion şi Petru voievod pentru mai multe sate, inclusiv pentru cealaltă parte a satului Fedeşti, cerînd uric pe veci. Într-un document medieval tradus la 27 mai 1797 de către polcovnicul Pavel Debriţ la Mitropolie, Fedeştiul este înregistrat cu balta Crivaia, … de după moară la vale din tot hotarul să fie jumătate”, “parte din gios, de pe Prut, … şi cu mori în Dusovăţ, şi cu livezi şi cu bălţi anume la Crivaia Mare”. Crivaia Mare era probabil Lacul Domnesc de astăzi, toponimul Dusăvăţ fiind identic cu Dubovăţ şi Glodeanca de astăzi. Boierul Lupul Balş, rudă cu Cîrstea Balş, un alt vornic în Sfatul Domnesc (la 1594), avea moşii şi la Albeşti, Mihăileşti, Şerbăneşti, Ionăşeni pe Jilia ş.a. În document se menţionează că actele de danie, primite inclusiv de la Alexandru cel Bun, s-au pierdut la 1600, în timpul primei uniri a Ţărilor Româneşti, pe cînd Mihai Viteazul a intrat cu oaste în Moldova. Aşadar, oastea domnitorului (inclusiv vestitul Baba Novac şi haiducii săi) a trecut şi pe pămînturile Ciuciulei, făcînd ravagii apoi prin satul Hîjdieni şi aşezîndu-şi tabăra la Vasileuţi. O parte din actele de danie pentru respectivele localităţi au fost restabilite la 1610 de către domnitorul Constantin Movilă18.

Documentele de epocă ce atestă moşiile localităţii Ciuciulea consemnează o stînă, pe pîrîul Doboviţă, un loc numit Stîna lui Costin, pe care  Semion Movilă (iunie 1606-septembrie 1607, frate cu Ieremia Movilă) îl oferea lui Dragan diiacul şi lui Gheorghii Pătărescu. Astăzi, e dificil să reconstituim locul acelei stîne, care, în cercetarea noastră, ar putea servi un valoros punct de reper.

La 1 martie 1607, pe o parte din moşiile ponoarelor Ciuciulei aparţineau răzeşilor de la Bolotina, în documentul care evocă acest fapt menţionîndu-se: “…într-o zapodie de cîmp, la dealul de deasupra Împuţitei, la capul rediului Lipovăţului, în vîrful dealului Hrinii, în dealul Cajbii”. Peste doi ani, localitatea Cajba este atestată pe Dubovăţ ca aparţinînd lui Dumitrache Chiriţă. Fîntîna Împuţită are tangenţe directe cu locul Împuţita de astăzi.19

La 20 aprilie 1617, la Iaşi, de faţă cu cei mai mari boieri ai ţării, domnitorul Radu Mihnea îi cerea lui Tăutul să elaboreze un act de confirmare pentru “sluga credincioasă”, Lupul Balş, mare sulger, şi fraţii acestuia Grigorie, fost ceaşnic, şi Gheorghie, al doilea logofăt, şi sora lor Fădora, fiii lui Cristea Balş, fost vornic şi ai cneghinei lui Odochia Roxandra şi nepoata lor de frate Tudosca, fiica lui Matiaş Pitar şi nepoţii lor de soră, Costanda şi Pavel, copiii Antimii, toţi nepoţi şi strănepoţi ai lui Ionaş Căpotici şi ai lui Ilia Musteaţă, postelnic, şi ai lui Bulhac, ceaşnic, şi ai lui Moga, aprod, în care consemnează: “… i-am miluit, cu deosebita noastră milă, şi le-am dat şi le-am întărit de la noi în ţara noastră Moldova, dreptele lor ocine şi dedine pe care le-au avut din diresele lor mai sus scrise, din privilegiile  care le-au avut de la Alexandru voievod şi de la Petru voievod şi de la Aron voievod şi de la Eremia voievod … şi jumătate din satul Fedeşti pe Prut şi cu bălţi de peşte şi cu loc de iaz şi de moară la Camăica şi la Dubovăţ şi satul Cohăneşti şi cu cătunul Giuleşti. De asemenea pe Prut, într-un hotar cu Fedeştii, care este în ţinutul Iaşi… Iar hotarul acestor sate şi părţi de ocină mai sus scrise, să le fie din toate părţile după vechile lor hotare, pe unde au folosit din veac”.

E posibil ca toponimul Camăica să fie scris greşit, avîndu-se, probabil, în vedere apa rîului Camenca, care trece prin apropierea localităţii.

Într-un act prin care, la 1618, acelaşi domnitor oferă marelui vornic CosteBăcioc satul Năvîrneţ de pe Suhovăţul Sec, este consemnată prezenţa în zonă a cazacilor zaporojeni, în document menţionîndu-se că vechile acte privind localitatea cumpărată pe timpuri de la Dumitru Ciolpan şi nepotul lui Dan hatman pentru trei sute de taleri, bani în numerar au fost pierdute din cauza cazacilor care s-au retras în munţi pe timpul lui Petru voievod (1592), fiul lui Alexandru Lăpuşneanul (poreclit “cazacul”).

Timp de două secole, moşiile Ciuciulei au adăpostit mai multe aşezări, vatra satului lărgindu-şi treptat arealul.

În documentele medievale, pîrîul Dubovăţ este numit şi Duboviţi, Dusăvăţi = Gîrla Mare, mai tîrziu Calmuţchi; în zilele noaste, se numeşte Calmaţui, Glodeanca. Lacul Domnesc a fost înregistrat în documentele de epocă sub toponimele Crivaia Mare, Gîrla Mare, fapt consemnat şi în unele documente din sec. XIV.

În a doua jumătate a sec. XVIII, utilizînd lucrările cartografice ale stolnicului Constantin Cantacuzino şi ale lui Dimitrie Cantemir, o hartă ce prezenta regiunea de răsărit a Ungariei, precum şi lucrarea cartografului rus Sebastian Schmidius, geograful francez d ‘Arville includea în unul din studiile sale şi date despre apele curgătoare din zona Ciuciulei; la capitolul despre fluviile ce se varsă în Prut, autorul localiza, alături de Caminsa = Camenca şi rîul Caldaruse – identificat cu actualul Glodeanca = Gîrla Mare, care traversează azi pămînturile dinspre ponoare ale satului Ciuciulea.20

* * *

Varianta de atestare documentară a numelui actual al satului (Ciuciulea) orientează către anul 1688. Sursele scrise, cunoscute pînă la acest moment al cercetării, sugerează drept dată de atestare documentară a numelui Ciuciulea anume acest an. Opinie exprimată în literatura de specialitate de marele istoric Paul Mihail, care publica în Anuarul Institutului Xenopol din Iaşi cea mai veche menţiune documentară despre o tradiţie locală, continuată prin nouă generaţii de preoţi şi dascăli: mai bine de două sute de ani, a existat o continuitate a clericilor din Ciuciulea, proveniţi din aceeaşi dinastie. Documentele din arhiva Episcopiei Huşilor, menţiona istoricul, păstrau date despre diaconul Mihail, (preot la Ciuciulea) consemnînd că, în izvoarele din anul 1658, acesta apare ca un tînăr apropiat de episcopul Dosoftei (în acea perioadă al Huşilor). Preotul (de la Ciuciulea), Mihail, era atestat, tot împreună cu protectorul său, şi în documente la Roman, (la 1660-1671, cînd Dosoftei fusese înscăunat Mitropolit al Sucevei).

O sursă din 1688 (din aceeaşi arhivă) ne prezintă o semnătură a diaconului Mihail, consemnată ca: “Mihail iereu ot Ciuciulea, ce am fost la tătari”. (Diaconul Mihail a fost hirotonit întru iereu de către Dosoftei, imediat ce acesta a fost înscăunat ca Mitropolit).

Într-o lucrare a lui Paul Mihail, îngrijită de Vasile Şoimaru şi publicată la 2006, se menţionează că, probabil, în acel an, Mihail îndeplinea funcţia de preot (misionar) pentru tătarii localizaţi în Ucraina. Autorul atenţionează că la 1688, localitatea Ciuciulea din ţinutul Iaşi, unde Mihail era preot, era probabil parţial locuită de tătari. Or, la acel moment, la Ciuciulea exista deja o biserică (şi nu una simplă), căci o persoană atît de apropiată Mitropolitului urma să slujească într-un lăcaş sfînt pe potrivă. Conform aceleiaşi surse, preotul Mihail a decedat în anul 1722, la vîrsta de 82-84 de ani. E posibil ca Mihail să fi împrumutat numele “ot Ciuciulea” şi de la o altă localitate (din judeţul Hotin); e posibil ca el să fi fost anume veneticul care a întemeiat la Ciuciulea dinastia Mihail. Dar tot atît de posibil e ca anume acest “ot Ciuciulea” să fi sugerat denumirea ulterioară a localităţii, sau ca, înainte de a pleca la Dosoftei, Mihail să obţinut calificativul “ot Ciuciulea” pentru faptul că a slujit în biserica de la Ciuciulea.21

E posibil ca unele informaţii inedite să se păstreze în manuscrisele episcopului Grigore Leu (descendent din neamul Mihail), care (inclusiv pînă la 1944) a studiat dosarele de la Episcopia Huşilor.

Argumentele pe care le aduce Paul Mihail, întemeiate pe investigaţii profunde şi materiale credibile, adunate din arhive străine şi naţionale, sunt convingătoare şi concludente. Ele pot servi şi drept probe ce justifică informaţia (de care dispunem pînă la acest moment), conform cărora anul 1688 poate fi (şi trebuie) acceptat ca an al atestării documentare a numelui satului Ciuciulea.

Alte informaţii referitoare la neamul Mihail vizează viaţa şi activitatea preotului Andronache, fiul lui “Mihail iereu ot Ciuciulea”, care, urmînd calea părintelui său, a slujit la biserica din Ciuciulea între anii 1721-1757. În fondurile Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi se păstrează un Triod tipărit la 1747, la Iaşi, care provine din biblioteca lui Andronache de la Ciuciulea. Fiul său, Ioan, şi el preot în sat, a continuat linia genealogică a familiei iereului Andronache, care din sec. XIX se va numi Andronachevici. Alt fecior al lui Andronache, Mihail, a fost şi el preot la Ciuciulea, decedînd în anul 1797, în noaptea Învierii. Feciorii acestuia: Alexandru (preot), Vasile (diacon), Ion (paraclisier) au locuit cu toţii la Ciuciulea. Alexandru (născut la 1780) a luat locul părintelui după ce a absolvit şcoala din Iaşi (a decedat la 1849). Numele acestor înaintaşi au fost consemnate şi în Cărţile metricale din anii respectivi, păstrate în fondurile Arhivei Naţionale a Republicii Moldova şi corespund întru totul cu informaţia prezentată anterior.  Prezenţa celor 3 preoţi într-un singur sat confirmă că, la acel moment, la Ciuciulea exista o parohie, parohul bisericii fiind, probabil, preotul Alexandru.22

*  *  *

Unele documente de arhivă, scot la lumină şi alte toponime, care prezintă dificultăţi pentru cercetarea noastră. Astfel, într-un document de la 1760, în care sunt prezentate reperele geografice şi administrative ale hotarelor unei probabile moşii, se consemnează că, la 1636, Onciul Iuraşcovici şi Maricuţa şoltuzoaie au venit la Gavrilaş Mătiaş să ceară acte pentru o optime din satul Bisericani (care mai apare în documentele de epocă şi ca Biserica Albă). Uricarul Boroleanu (care pe timpul lui Matiaş cumula şi funcţia de mare logofăt), împreună cu Anton din Tomeşti, îl pun la curent pe marele logofăt că la Cartea domnească, adusă de Onciul Iuraşcovici şi Maricuţa “… au ales şi stîlpit a patra parte din jumătatea satului Bisericani, cu oameni buni şi bătrîni: Dumitru Ponici din Rugăşeni, Pahulcea bătrînul din Tomeşti, Ambros vătămanul din Cajva şi alţii din Giuleşti, Dărmăneşti şi Rînghileşti”.  Parte din aceste localităţi apar şi în alte documente, ca vecini de hotar ai Ciuciulei.23

La 1652, documentele atestă prezenţa în localitate (şi prin împrejurimi) a fraţilor Vasile Pogor şi Condrea Pogor, împuterniciţi de voievodul Vasile Lupu (aprilie 1634-aprilie 1653; aprilie-iulie 1653) să ia zeciuiala de pe ocina satului Slobotca de pe Prut: “… din ţarină, pîine, fînaţ, curechi şi tot venitul, precum şi de la o turmă de mascuri care mănîncă jir în hotarul lor”.24

La 20 decembrie  1699, peste 47 de ani, Antioh Constantin voievod îi cerea lui Solomon de Rădăuţi (şi altor dregători) să reconstituie scrisorile (pierdute) de moşie ale lui Constantin Pogor, pentru satele Stolniceni (ţinutul Iaşi) şi jumătate din satul Slobotca de pe Prut.25  Peste trei luni, la 8 martie 1700, Neculai Buhuş, Ilie Abaza, vornic, şi căpitanul Ionaşco Cîrcul confirmau la Botoşani că lui Constantin Pogor “i-a ars casa cu toate lucrurile ce a avut în ea, şi precum că un oarecare Pavel Ştiucă a scos cîte ceva din casă, aducîndu-le lor nişte hîrtii arse, unele pe jumătate altele arse de tot, aceştia făcîndu-i scrisoare de mărturie”.

Probabil, începînd cu anul 1700, pe moşiile Ciuciulei a început să se întemeieze o nouă localitate, satul Pogor de astăzi, deoarece “Agafia, femeia lui Vlad, fata lui Ionaşcu a Gogului şi a Gaftoanei din satul Giuleşti, de pe apa Prutului, ţinutul Iaşi, dăruieşte lui Constantin Pogor căpitan, pentru pomenire, ocina sa, din a patra parte de sat, din stîlpul de sus, care se împarte cu Vasile a Malahii26

Concludent pentru cercetarea de faţă este actul din 25 iulie 1760, despre mărturia hotarnică a moşiilor Cuhneşti şi Giuleşti, ţinutul Iaşi, elaborat pe timpul domniei lui Ioan Teodor Callimachi (Calmasul) (august 1758 – mai 1761) şi inclus în culegerea de documente a lui L. Boga. În acest act, pentru prima dată, sunt prezentate unele repere geografice şi administrative, care ajută la identificarea adevăratului hotar al moşiei, numite în documente tot Giuleşti, şi care, peste doi ani, apare înregistrată în documente deja ca moşia Ciuciule.

Toponimele Fîntîna Naboha, Apa Căldăruşii, Apa Glodenilor, Fîntîna Răce, reperele administrativ-teritoriale Cuhneştii, Slobodca şi moşia Foleşti, prezente în document, aduc informaţii valoroase cu privire la aşezarea teritorială aproximativă a moşiei care, în linii mari, corespundea cu cea a moşiei de azi, în document relatîndu-se:

“Facem ştire cu aciastă mărturii hotarnică, că din luminată poroncă pre înalţatului domnului nostru mărie sa Ioan Teodor voievod, fiind orînduit cu carte gospod de dumnialui Manolachi Costachi vel logofăt, ca să hotărăsc şi să isbrănesc acesti două moşiiGiuleştiişi Cuhneştii pren mijloc, una di cătră alta, cari moşii sînt la ţinutu Eşului. Fiindcă moşia Cuhneştii esti a dumisali Vasili Raţă, iar Giuleştii esti răzăşască, jăluind răzăşii di Foleşti, ca di la un loc, dela Fîntîna Neboha le-a înecat Vasili Raţă o bucată di loc di Giuleşti cu Cuhneştii… Şi am purces din apa Prutului drept spre răsărit pin coada Ustalii drept Răchiţăli Bărzăi, şi s’au făcut bouri într’un ulmu. Şi  di acolo pin lunca tot asupra cîmpului, şi s’au făcut alt bour într’un stejar. Şi de acolo tot pin luncă, pînă în margine pădurii, şi s’au făcut alt bour într’un ulmu. Şi  di acolo drept tot spre răsărit în margine pădurii s’au pus stîlpu di piiatră. Şi de acolo tot asupra cîmpului pe din gios din colţu pădurii tot drept prin Fîntîna Neboha, şi au rămas Fîntîna Neboha hotar. Şi din fîntînă drept la deal s’au pusîn podiş între ţarini stîlbu di piiatră. Şi’de acole tot la deal în muche dealului în coastili unii moviliţi s’au pus stîlpu di piiatră. Şi di acolo tot la vale asupra răsăritului şi trece apa Căldăruşii, şi să sui la deal, şi în muche dealului din gios di movilă s’au pus stîlpu di piiatră. Şi di acolo iar la vali şi trece pisti apa Glodenilor şi să sui la deal şi în coasta dealului înpotriva fîntînii ce să cheamă Răce, s’au pus doi stîlpi di piiatră hotară, di s’au făcut fundul. Şi apoi am măsurat Cuhneştii din hotaru Slobozii din sus ce merge tot alăture cu Cuhneştii şi s’au aflat triizăci di odgoani, şi odgoanul di doăzăci di stînjini, şi stînjinul di opt palmi, pără în hotarul Giuleştilor, curmezişul la cîmpu. Şi apoi am măsurat şi Giuleştii di hotarul Cuhneştilor, iară în curmeziş pără în hotarul Foleştilor, şi s’au aflat triizăci di odgoani…”

Localitatea Giuleşti e atestată în documente începînd cu sec. XV ca cătun amplasat la nord de Lacul Domnesc, care ulterior s-a contopit cu moşia Cuhneşti. La 1760, răzeşii din Făleşti, profitînd de bunătatea domnitorului, cereau probabil să li se elibereze un act pentru moşia descrisă în document. Asemenea petiţii se înaintau frecvent domnitorului, înregistrîndu-se şi cazuri cînd, pentru a-şi etala bunătatea în faţa boierilor, domnitorii eliberau acte de danie fără a realiza verificările de rigoare, fiind, deseori, induşi în eroare. Din categoria ultimelor, face parte şi cazul răzeşilor din Făleşti, provocat, probabil, de descendenţii satelor ce au constituit temelia Ciuciulei.

Actele au fost eliberate în grabă, pentru că în perimetrul hotarului dintre Cuhneşti şi Făleşti consemnăm existenţa, 5 localităţi cunoscute care au constituit temelia Ciuciulei. Reperele geografice ale respectivelor acte confirmă justeţea lor.

La începutul sec. XVIII, în preajma Ciuciulei (dar pe moşiile acesteia) a fost înregistra o o aşezare nouă, cu numele Tureatca (actualmente, locului i se zice La Tureatca) care aparţinea spătarului Ioan Neculce. Moşia cuprindea 600 sajeni în lungime şi 200 sajeni în lăţime, în total 120 mii sajeni.27 Spătarul, avea în stăpînire deplină 26 gospodării, 3 preoţi, 3 burlaci, 2 văduve, 29 de bărbaţi, cîţiva argaţi. Pe linie maternă, Ioan Neculce, distinsul nostru cronicar, provenea din neamul Cantacuzino (mama luise numea Ecaterina Cantacuzino):eranepotul lui Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti şi făcea parte din tagma marilor dinastii nobiliare. Pe timpul domniei lui Antioh Cantemir, Ioan Neculce a fost postelnic, apoi vătav de aprozi; la înscăunarea acestuia, a plecat, în calitate de mare agă, la Constantinopol, în anul 1707, devenind mare spătar şi caimacam. În timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, a fost mare spătar şi prim-sfetnic al domnitorului. În calitatea de mare hatman, a comandat oştirea în lupta de la Stănileşti, după care s-a refugiat, alături de domnitor, în Rusia. Între timp, moşia de la Ciuciulea a fost distribuită vornicului Lupu, care luase în stăpînire toate moşiile cronicarului. Ioan Neculce a revenit în ţară pe timpul lui Mihai Racoviţă, care i-a restituit toate moşiile. Curînd, însă, din cauza unor conflicte cu fanarioţii, a fost trimis la închisoare; pe timpul domniei lui Constantin Mavrocordat,  a fost eliberat  şi ridicat la rang de membru al divanului. A decedat în anul 1745.28

În perioada medievală, moşia Ciuciulea se extindea pînă la Prut, afiliindu-şi cele mai multe pămînturi din zonă şi dînd naştere la un şir de aşezări, menţionate ulterior ca fondate de locuitorii satului Ciuciulea, unii dintre ei strămutîndu-se cu traiul direct la locul de muncă, pe moşia proprietarului. Ulterior, aceste aşezări aveau să-şi adjudece dreptul de urmaşi ai localităţilor anterioare, dar care au fost înregistrate, pe fosta moşie a localităţii, abia la jumătatea sec. XIX.

Publicînd, la 1934, Registrele actelor moldoveneşti din Arhiva Sf. Mormînt de la Constantinopol, istoricul Paul Mihail includea în ele, în afară de multitudinea de hrisoave domneşti, şi actul din 15 iulie 1762, prin care Domnul Moldovei, Grigore Ioan Căliman (1761-1764; 1767-1769), permitea mănăstirii Cetăţuia din Iaşi să stăpînească satul Ciuciuli “…să stăpînească şi să dijmuiască moşia Zahoreni, Logofteni, Duşmani, satul Glodeni, Ciuciuli, Hîjdieni, Sturzeni şi Selişte din Ţinutul Iaşiului”

În acelaşi an, la solicitarea administraţiei mănăstirii, domnul poruncea ca răzeşii să nu mai împresoare moşia Logoftenilor de la hotarul satului; domnitorul avea, probabil, în proprietate o moşie din dealul Căliman, denumire provenită,  probabil, de la numele domnitorului, moşia Logofteni fiind menţionată în zeci de acte domneşti – o marcă a interesului domnitorului faţă de această moşie.29

La sfîrşitul sec. XVIII, alături de alte sate din zonă, Ciuciulea devenise sat mănăstiresc, care, prin intermediul mănăstirii Cetăţuia, a fost supus, ca moşie, uneia din mănăstirile de pe muntele Athos. Evenimentele din această perioadă au marcat vădit viaţa şi activitatea localităţii. În perioadele istorice anterioare secolului XIX, pămînturile Ciuciulei erau înregistrate fie ca proprietăţi ale marilor boieri sau ale personalităţilor istorice – elita statului şi a societăţii moldoveneşti, fie ca proprietăţi mănăstireşti.

Ulterior, cu concursul instituţiei militare ruseşti, în anii 1772-1773 şi în 1774, a fost organizat recensămîntul populaţiei Principatului Moldova. În baza acestuia, a fost confirmată existenţa multor localităţi şi instituţii locale; s-a putut specifica numărul populaţiei, numele proprietarilor, moşierilor care locuiau în Moldova la sfîrşitul sec. XVIII. Cu toate lacunele, recensămintele publicate fac, totuşi, posibilă reconstituirea tabloului aproximativ al perioadei pe care o examinează. În cazul Ciuciulei, recensămîntul a adus doar unele date sumare: a confirmat că satul era proprietate a comerciantului Dimitri Osmachi; întrunea 128 de gospodării (inclusiv 12 ţigani supuşi), dintre care 125 populate şi 3 părăsite, 2 aflîndu-se pe moşiile bisericeşti;  a elaborat cîteva liste restrînse ce includeau numele unora dintre reprezentanţii administraţiei militare  ruse, stabilite în sat.

Datele recensămîntului nu consemnează aşezarea Morile lui Osmachi ca localitate autonomă. E posibil ca, în cazul acesteia, ruşii să fi comasat datele cu privire la ambele localităţi, prezentîndu-le ca date despre o singură aşezare, sau e posibil ca, la sfîrşitul sec. XVIII, moşierul Osmachi să fi întemeiat un sat nou, strămutînd aici locuitorii Ciuciulei ce efectuau lucrările agricole şi deserveau morile. Numărul populaţiei din această aşezare a sporit, mai cu seamă, la jumătatea următorului secol. Dmitrie Osmachi era probabil un grec fanariot venit în Moldova în timpul domniilor fanariote, după anul 1711.

Conform datelor recensămîntului, pe teritoriul localităţii Ciuciulea erau înregistraţi 3 mazili: Manoil, ginerele lui Nestor; Arvinte şi Nicolae, toţi trei scutiţi de impozite, dar obligaţi, în schimbul acestui fapt, să presteze anumite servicii. În sat mai locuiau 89 panţîri şi 16 văduve.

Comerciantul Dimitrie Osmachi avea proprietăţi şi în localitatea Cîşla (marcată în arealul moşiei Ciuciulea), unde erau înregistrate 12 gospodării, 11 bărbaţi liberi şi 1 mazil.

Recensămîntul prezintă şi date cu privire la satul Chilia, în care locuiau mai mulţi moşieri; unde existau 12 gospodării, 10 ţărani liberi (bărbaţi), 3 mazili: Andrieş Bodareu şi 2 care purtau acelaşi nume – Gheorghe Nesterov. Administrativ, aceste localităţi, inclusiv Ciuciulea, făceau, la acea dată, parte din stanul Ciuhur.30

Din considerente necunoscute, recensămîntul pomenit mai sus nu consemnează localitatea Fedeşti. În schimb, într-un document, emis de Grigore Alexandru Ghica la 11 iulie anul 1776, se menţionează că domnitorul Moldovei dă în stăpînire biv vel jicnicerului Ioaniţă Andrieş satele Fedeşti, Găureni şi Buteşti:  “… să fii volnic cu cartea domniii meli a stăpîni satul întreg Fedeşti ce este pe Prut la ţinutu Iaşului şi pol sat Găurenii iarăşi la ţinutul Iaşului di iasta parte de Prut şi părţile ce are din tot satul Buteşti pe Prut Buteştii de cîmpu … care toati aceste moşii sîntu alese şi hotărîte de boierii hotarnici … să aibă a lua şi a strînge şi tot venitul din ţarini din ţănaţi din prisăci şi din grădini ce vor fi pentru neguţătorie şi din bălţile ce vor fi şi din tot locul cu tot venitul după obicei”. Ţăranii din acest sat urmau să lucreze boierescul ori, în schimbul acestuia, să dea bani, după hotărîrea ponturilor. Cei care aveau pretenţii asupra moşiei, trebuiau să vină la Divanul domnesc pentru explicaţii.31

Documente din sec. XVIII consemnează şi prezenţa la Ciuciulea a lui Ion feciorul lui Iani, sîrb de la Tîrnova, care adresase domnitorului Alexandru Mavrocordat o plîngere.      La 9 iunie 1783, Alexandru (fiul lui Constantin) Mavrocordat, domnitorul Moldovei  (mai 1782 – ianuarie 1785; ianuarie 1785 – decembrie 1786), supranumit Deli-bei, adică “prinţul nebun”, elibera o carte domnească, ca răspuns la jaloba din 5 iunie 1783 a acestui Ion, permiţîndu-i să plătească unele biruri în rate, menţionînd că este om străin şi nu a avut niciodată datorii de bir: “Eu Alexandru Constantin voievod, bojiu milostiu gospodar zemli moldavscoi. Să faci ştire cu această carte a domniei mele pentru acest Ion, sin Iani, sirbul de la Tîrnova, că fiind om strein şi năzuind aice, în pămîntul Moldovii, s-au aşezat cu lăcuinţă în satul Ciuciule, de la ţinutul Iaşului, şi s-au rugat, prin jaloba ce-au dat, ca să fie aşezată dare birului lui cu rupta la cămara gospod, după cum sint şi alţi oameni streini”. Conform documentului, Ion urma să achite în vistieria statului cîte 15 lei pe an şi 5 parale de leu răsura. Aceşti bani urmau să fie achitaţi în două rate, 7 jumătăţi de lei primăvara, la Sf. Gheorghe şi 7 jumătăţi de lei toamna, la Sf. Dumitru; urmînd să dea şi o cheltuială în folosul ţării –  a patra parte din toţi banii daţi în vistierie timp de un an. Pentru a nu fi deranjat de nimeni, a dat “chizeş” în vistierie. În acelaşi timp, domnitorul a poruncit şi a cerut tuturor ispravnicilor din ţinutul Iaşi şi altor “zapcii” rînduiţi cu slujba în ţinut să respecte întocmai porunca documentului. Probabil acestuia i-a aparţinut şi lacul cu denumirea Iazul lui Ion de la marginea satului.

În anii ‘70 ai sec. XVIII, o parte din locuitorii Ciuciulei desfăşurau activităţi comerciale, cîţiva fiind înregistraţi la punctele vamale de hotar cu probleme de contrabandă.

Pe parcursul secolului, în vîltoarea războaielor ruso-turce, localitatea a servit şi ca trecere pentru hoardele nemiloase ale celor două oşti imperiale (sursele consemnîndu-le pe cele de la 1763 şi 1788).

 

Reclame

DIN ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ÎN PERIOADA ŢARISTĂ

       DIN ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ÎN PERIOADA ŢARISTĂ

Pînă în a doua jumătate a sec. XIX, învăţămîntul din sat era lăsat în seama bisericii.Într-un document din 14 octombrie 1861, Şcoala parohiala din Ciuciulea este menţionată ca instituţie educaţional-instructivă.

La 1873, moşiile mănăstireşti au fost secularizate; Mitropoliile şi Zemstvele au început să primească sume de bani pentru întreţinerea şcolilor. A crescut, concomitent, şi numărul şcolilor primare. Secularizarea a condiţionat şi apariţia mai multor tipuri de şcoli: în şcolile bisericeşti din Basarabia cursurile durau, de regulă, trei ani şi includea trei grupe de elevi, iar în şcolile ministeriale, organizate în special la sate, activa o singură clasă, divizată în patru grupe. Grija pentru şcolile bisericeşti era pusă pe seama Sfatului Şcolar Eparhial, supus Mitropoliei din Chişinău, cea pentru şcolile ministeriale – pe seama Sfatului Gubernial al Instrucţiei, supus Instrucţiunii Publice din Petrograd. În anul 1871, ţarul a emis un ucaz Despre suspendarea predării limbii moldoveneşti în şcolile ţinutale din Basarabia, în acelaşi an (odată cu venirea episcopului rus Pavel Lebedev în fruntea bisericii), instituţia eparhială din Basarabia şi-a pierdut autonomia.

Pe acest fondal social-politic (inclusiv cu sprijinul financiar al lui Chiriac Leonard), în anul 1873, la Ciuciulea s-a întemeiat o Şcoală populară (narodnoe ucilişce), localizată într-o casă particulară. Şcoala avea o singură clasă. Pentru buna ei funcţionare, din haznaua statului se alocau cîte 150 ruble, iar din banii publici – cîte 450 ruble. Primii pedagogi ai şcolii au fost preotul Gheorghe Ignatovici (născut la 1840 în familia preotului Aoanasii din Ciuciulea, la acel moment preot la Bălţi), absolvent al Seminarul Eparhial din Chişinău şi fiica acestuia, Nadejda Ignatovici. În anul 1877, în calitate de profesor la Ciuciulea era atestat şi Vasile Diaconovici, (studiase 6 ani la Seminarul duhovnicesc din Chişinău), care era asigurat cu un salariu de 330 ruble. Pentru munca sîrguincioasă, profesorul Diaconovici a primit, drept recompensă, şi un important premiu bănesc.58

 La numai un an de la inaugurarea şcolii, copiii posedau cunoştinţe trainice de religie şi vorbeau bine rusă.59

La 28 martie 1878, instituţia a fost transformată în şcoală ministerială.60

În fondurile arhivistice s-au păstrat listele elevilor de la Şcoala populară (ulterior ministerială) din Ciuciulea, începînd cu primii ani de fiinţare a ei. Una din liste – cea a comisiei de examinare – e datată cu 21 mai 1877 şi include datele şcolare, inclusiv numele,  a 40 de elevi inspectaţi pe parcursul anilor de învăţămînt 1873-1877; situaţia de la examenele la cele 4 discipline de bază: religia, limba rusă, scrisul şi aritmetica. La sugestia membrilor comisiei, prima lucrare de control propusă elevilor (un fragment, intitulat Дорога, din cartea de citire a lui Vodovosov) a fost dictată de Vasile Diaconovici.

Prezentăm lista elevilor de atunci, conform originalului tabelului şcolar din 4 februarie 1874: Grigoraş Petru, Curdeac Mihail, Cernuşenco Zaharia, Cojocaru Alexandru, Spătaru Pantelei, Gurău Simion, Grigoraş Feodor, Cebotaru Parfenii, Petrovici Dumitru, Chiriac Constantin, Voloşciuc Constantin, Marc Dmitrii, Paiu Feodor, Mereuţă Constantin, Gîdei Nestor, Bucliş Alexandru, Belcesco Grigorii, Captafenco Ivan, Spînul Mihail, Deleu Constantin, Deleu Ivan, Petelco Nicolai, Adaşan Gheorghii, Gureu Alexandru, Parmac Ivan, Ungureanu Vasilii, Cernuşenco Filip, Grosul Gheorghii, Borcila Ivan, Cojocaru Ivan, Curoş Ivan, Curoş Nicolai, Cojocaru Gheorghii, Andronachevici Dumitru (din dinastia preoţilor Mihail), Bucliş Gheorghii, Grigoraş Evghenii, Gîdei …, Paiu Ivan.

 În lista elevilor îl atestăm şi pe Dimitrie Marc, pe care soarta la determinat ca personalitate vestită în istoria satului Ciuciulea.

La sfîrşitul anilor ’80, şcoala ministerială dispunea de o sală de clasă cu 3 secţii (în secţia mică activau 2 grupe) şi de un apartament pentru învăţători.61 În anul 1899, şcoala era frecventată de 54 elevi.

La 1900, la şcoală  activau practic aceaşi profesori: preotul Ignatovici şi fiica acestuia, Nadejda Ignatovici. În jurul şcolii exista un teren de  1.125 km  p., care includea curtea, grădina, livada etc.  La acea vreme, în sat erau înregistraţi 103 băieţi şi 79 fete de vîrstă şcolară.62

În virtutea evenimentelor din 1905 din Rusia, la 28 februarie, învăţătorilor din Ciuciulea li s-a expediat o circulară, prin care directorul general al Şcolilor populare din Basarabia, Alexandr Crîlov, cerea învăţătorilor să nu participe la întrunirile publice, la mitingurile în cadrul cărora se discutau probleme politice; să nu se înscrie în uniuni şi partide politice; să nu facă propagandă; să nu publice materiale compromiţătoare în presă; să nu părăsească locul de muncă fără permisiunea inspectorilor şcolilor populare. În cazul în care nu urmau respectivele indicaţii, profesorii erau aspru pedepsiţi.63

La 16 mai 1906, în cadrul şcolii din Ciuciulea a fost constituit Consiliul comisiei de examinare. Preşedinte al acestuia a fost ales Ivan Mihailovici Buznea, membri ai comisiei – învăţătorul de religie („zaconouciteli”), Pavel Ignatoveci (care preda religia “zacon bojii”) şi învăţătoarea Nadejda Ignatovici (care preda limba rusă, aritmetica, scrisul şi desenul). În acel an susţinuseră examenul 10 elevi care, în conformitate cu legea despre statutul militar (p. 4 art. 56), urmau să fie scutiţi de un termen de serviciu militar obligatoriu; 4 elevi nu s-au prezentat la examen, printre care şi Vasilii Gheorghe Ciobanu (n. 10 noiembrie 1897, bunicul subsemnatului).64

Un raport despre situaţia şcolară, datat cu 6 noiembrie 1906, evocă următoarele: şcoala sătească de o singură clasă din Ciuciulea aparţine Ministerului Învăţămîntului Public: tipul – în baza instrucţiunilor din 1875 privind şcolile săteşti, dispune de 3 secţii, 4 grupe; durata anului de studii – 157 de zile; şcoala este amplasată într-o casă particulară; în 1906-1907 în cadrul ei activau 2 profesori.

La 2 decembrie 1906, preotul solicita autorităţilor să construiască un edificiu nou pentru şcoală şi să sape în curtea şcolii o fîntînă, deoarece şcoala se confrunta cu probleme privind aprovizionarea cu apă.65

La 1 ianuarie 1907, şcoala din Ciuciulea avea 52  elevi (47 băieşi şi 5 fete); la 1 ianuarie 1908 – 62 elevi (57 băieţi şi 5 fete) creştini. Şcolii i se alocau 450 ruble din fondurile publice şi 158.40 ruble din haznaua statului. Biblioteca şcolii dispunea de un fond de 681 cărţi, 10 piese de material metodic şi 204 îndrumare.66

La sfîrşitul deceniului, la şcoala din Ciuciulea învăţau deja 83 elevi. La 17 martie 1910, în sat exista doar o singură clasă, în care studiau copii activi, care posedau cunoştinţe temeinice. Clădirea şcolii era veche şi întunecoasă.

La 1912, şcoala a fost inspectată de preotul I. Boconschi, care, în raportul prezentat, menţiona că, în acel an, 13 copii din Ciuciulea au absolvit şcoala. Pe lîngă şcoală a fost creat un cor, dirijat de psaltul Mihailovici. La indicaţia inspectorului, în şcoală, Religia (“zacon bojii”) se preda în baza manualului lui Celţov.

CIUCIULEA ÎN PERIOADA ANTICĂ

                   CIUCIULEA ÎN PERIOADA ANTICĂ

Documentele de epocă şi vestigiile arheologice atestă în acest spaţiu urme ale unor comunităţi umane, care s-au perindat de-a lungul mai multor secole,  desfăşurîndu-şi existenţa în limitele unor parametri geografici clar conturaţi. Anume acceptarea, promovarea şi cultivarea statorniciei, i-a stimulat pe locuitorii de cîndva ai  teritoriului Ciuciulei de astăzisă nu cedeze în faţa vitregiilor istoriei şi să nu se lase asimilaţi de reprezentanţii altor etnii – fie era vorba de reprezentanţii triburilor barbare, fie că de reprezentanţii marilor puteri din vremuri mai noi.

 Vestigiile arheologice descoperite în arealul localităţii probează aici activităţi umane, desfăşurate cu mult înainte de stabilirea în regiune a strămoşilor noştri geto-daci şi ne orientează către epoca străveche. Ele confirmă şi existenţa unui gust elevat, a unui bun simţ artistic, manifestat de populaţie şi certificat prin obiectele de ceramică pictată sau prin piese confecţionate şi /sau modelate din lut. Treptat, toate acestea s-au contopit (ori s-au suprapus) cu elemente din culturile şi tradiţiile civilizaţiilor sud-estice.

Însemne incontestabile ale trecutului istoric şi instantanee semnificative ale culturilor atestate anume în acest spaţiu, precum şi aşezările umane înregistrate aici reflectă evoluţia localităţii devenite ulterior Ciuciulea.

Ilustrul  geolog şi arheolog Teodor Porucic consemna într-o veche publicaţie basarabeană: “Staţiunea de la Ciuciulea e una protoistorică: are vîrsta de aproximativ 4000-10000 ani; pe scoicile descoperite aici se păstrează desene bine înregistrate; un strat de păcură, demult transformat în asfalt parafinos al acestui spaţiu, conservă, la fel de bine ca şi gheţarii Siberiei, trupul mumifiat al unui mamut”1, sugerînd că staţiunea ar fi existat în epoca paleoliticului. În perioada postbelică, pe moşiile Ciuciulei a fost depistat şi un peşte mumifiat.

Publicînd în revista Viaţa Basarabiei un studiu, intitulat Problema gravurilor” de la Ciuciulea, în care aborda problema produselor artistice ale omului preistoric şi protoistoric, profesorul Nicolai Moroşan propunea o variantă inedită de analiză a caracterului realist al omului din preistoric şi protoistoric, atenţionînd că în produsele artistice ale acestora nu găsim reprezentate decît animalele pe care strămoşii omului le cunoşteau foarte bine. Graţie realismului lor, susţine autorul, pînă la noi au ajuns înfăţişări veridice ale străbunilor noştri paleolitici – un chip de femeie reprezentat prin intermediul unor figuri antropomorfe – şi a putut fi contemplată – cu mult înainte de a fi descoperite şi studiate cadavrele conservate în gheţurile din Siberia – înfăţişarea mamutului din descoperirile de la Ciuciulea. Profesorul atenţiona că, dacă se ţine cont de perioadele de emigrare a mamutului şi rinocerului, reprezentarea mamutului şi rinocerului pe mobilierul protoistoric de la Ciuciulea e puţin probabilă, fiind mult mai îndreptăţită reprezentarea cerbului, care a persistat în Moldova dintre Siret şi Nistru pînă în ultimele secole istorice. În acelaşi studiu, N. Moroşan combătea ipoteza lui Teodor Porucic, afirmînd că gravurile de pe mobilierul protoistoric de la Ciuciulea exprimă efectele unor fenomene de disoluţie ale cochiliilor.2

Cel mai accesibil material pe care îl oferă patrimoniul arheologic găzduit de solul şi subsolul Ciuciulei sunt, totuşi, zecile de tumuli, situaţi pe toată întinderea vechii şi actualei moşii, care pot fi înregistraţi şi investigaţi.

    Astfel, constatăm că hotarul cu satul Viişoara este marcat clar de 2 tumuli: unul cu înălţimea de 4 m şi diametrul 30-35 m şi altul cu înălţimea de 1 m şi diametrul de 15 m. Lucrările agricole repetate au afectat şi au distrus parţial aceste monumente, dar ele continuă să rămînă mărturii reale ale unei istorii seculare.

    La sud-vest de sat, la un km spre vest de cei 2 tumuli, a fost atestat un al treilea, cu diametrul de 20 m şi înălţimea de 3 m, semn al aceleiaşi prestanţe ca şi toate celelalte vestigii ascunse de patina timpului.

    “În sută”, în direcţia spre satul Duşmani, a fost înregistrat un alt tumul cu înălţimea de 3 m şi diametrul de 20 m, oarecum deteriorat din cauza lucrărilor agricole.3

    Un tumul cu o înălţime de 3,5 m şi diametrul de 20 m, înconjurat de copaci, se află la 3 km est de sat, localnicii numindu-l Movila Rădiului. La 5 km spre est, într-un loc numit Căliman, se află un alt tumul cu înălţimea de 2,5 m şi un diametru de 20 m, monument natural ce se înscrie temeinic în contextul arheologic al locului. 

În imediata apropiere a drumului ce duce spre Glodeni, la intersecţia Ciuciulei cu Cuşneştii, sunt înregistraţi 4 tumuli cu înălţimea de 0,5-1,9 m şi diametrul de 20 m, întregind parcă tabloul arheologic.

La Podul lui Vasilică, la confluenţa dintre rîul Căldăruşa şi Glodeanca, precum şi de partea dreaptă a rîului Căldăruşa, a fost descoperit un monument cu mai multe orizonturi culturale: Criş, Precucuteni Tripolie, Cultura Nouă, Santana de Mureş-Cerneahov.

    De perioada eneolitică şi de secolul fierului timpuriu ţine o selişte situată la 3,5 km spre nord, lîngă drumul ce duce la Glodeni, în arealul căruia se află şi un tumul mult mai vechi. Pe locul acestor 2 foste aşezări, au fost atestate urme de lut ars de la rămăşiţele locuinţelor; ceramică roşie; o statuetă feminină; ceramică neagră şi sură – vestigii arheologice care întrunesc două orizonturi culturale: cultura Tripolie şi cultura Criş. Monumentul a fost investigat de A. Gorodenco şi, ulterior, de profesorul Gheorghe Postică.

În anul 1977, arheologul I. Borziac a descoperit într-o aşezare ce aparţine culturii Tripolie timpurie, urme de ceramică lucrată grosolan, de culoare cafenie-deschisă şi cenuşie, subţire, cu linii netede încrustate şi cu un urme de ştamp zimţat.

La intrarea pe moşia Ciuciulei, în locul pe care din perioada sovietică sătenii îl numesc “perekrestok”, a fost atestată o aşezare ce ţine de cultura Cucuteni Tripolie timpurie, datare confirmată de ceramica incizată, imprimată cu şnurul, şi de ceramica canelată. Monumentul, datat cu mileniul V-III î.e.n., e localizat într-o zonă delimitată, situată în partea dreaptă şi în partea stîngă a drumului ce duce spre sat. Cel mai bine reprezentată în zonă este cultura Cucuteni-Tripolie. Aşezările ce ţin de această cultură sunt amplasate în apropierea lacurilor şi rîurilor, fiind liniare sau de tip cuiburi. În mileniul IV, ele erau înconjurate de fortificaţii; spre sfîrşitul secolului, locuitorii săpau deja în jurul lor şanţuri, pentru a ridica valuri de pămînt, concepute ca întărituri sau puncte de apărare. În calitate de întărituri se foloseau redutele naturale, dealurile, malurile abrupte, rîurile etc. O serie de aşezări aparţinînd culturii Cucuteni-Tripolie au fost depistate şi pe teritoriul moşiei istorice a Ciuciulei. Unele surse confirmă şi existenţa pe aceste locuri a culturii Criş.

Aflat într-o expediţie la Ciuciulea, vestitul geolog Teodor Porucic a descoperit, în anul 1925, o fostă aşezare ce ţinea de cultura Tripolie timpurie, localizată pe panta rîuleţului ce traversează satul, dar nu a reuşit să concretizeze reperele ei perpendiculare.4

Epoca eneoliticului este prezentă şi în perimetrul Golăşăilor, unde a fost depistată ceramică pictată de culoare roşie şi cafeniu-întunecată, în acelaşi areal fiind înregistrată şi cultura Tripolie tîrzie. Pe pămînturile numite astăzi Golăşăi, la intersecţia a două stînci, în perioada culturii Tripolie tîrzii a existat o aşezare omenească cu un areal foarte întins.5 Hotarele seliştii nu au fost determinate de arheologi, aşezarea fiind depistată în anul 1959 de către profesorul P. Bîrnea. Obiectele descoperite în această aşezare confirmă că localnicii practicau agricultura şi creşterea vitelor. Arheologul Ion Hîncu susţinea, însă, că aceştia se îndeletniceau şi cu creşterea cerealelor, preferînd cultivarea grîului, orzului, meiului şi ovăzului, la sfîrşitul acestei perioade cultivînd şi boboase: fasole, mazăre, linte. Pămîntul era lucrat cu unelte din piatră ori cu săpăligi confecţionate din coarne şi oase de animale, cu ascuţiş din silex. În paralel, locuitorii se îndeletniceau şi cu creşterea animalelor domestice: porci, oi şi capre. Meşteşugurile de bază includeau ţesutul la război (foarte răspîndit în acea perioadă), olăritul, efectuat manual (pe atunci încă nu se inventase roata olarului), arta ornamentală ş. a. Acelei perioade îi aparţin şi primele obiecte din lut, pictate sau ornamentate, şi vestitele figurine din ceramică descoperite şi la Ciuciulea. Oamenii locului utilizau ceramica vopsită, pictînd-o cu vopsele naturale, de culoare roşie, albă sau neagră. Se consideră că această cultură a fost distrusă de atacurile frecvente şi devastatoare ale triburilor nomade.6

    În spaţiul cuprins între Ciuciulea şi Moara Domnească, în apropierea barajului Iazului din ponoare, se află un monument arheologic datat cu sec. II-IV, XVII-XVIII, epoca bronzului. Stratul cultural al aşezării ajunge la 0,8-1 m, în zonă fiind remarcată o concentrare mare de lut ars, amfore romane, ceramică cenuşie lustruită şi cenuşie zgrunţuroasă, specifice acestei culturi. Tot aici au fost înregistrate trei orizonturi cultural-cronologice: cultura Nouă, datată cu secolele dinaintea erei noastre, cultura Cerneahov,caracteristică secolelor III-V, şi cultura Moldovenească.

    La Podul lui Vasilică, pe o colină situată la nord-est de pod, într-o aşezare cu un areal de aproximativ 0,1 x 2 km, s-a descoperit şi ceramică specifică epocii bronzului tîrziu, care aparţinea culturii Noi şi era confecţionată manual.

Caracteristică pentru zona din sud-estul Transilvaniei şi pentru cursurile de mijloc ale rîurilor Prut şi Nistru din secolele XI-XIII î. Hr., cultura arheologică Cultura Nouă este specifică şi pentru centrul şi nordul Republicii Moldova, cuprinzînd o perioadă de aproximativ 300 ani. La acea epocă, populaţia autohtonă locuia în bordeie şi în case confecţionate din nuiele tapisate cu lut. În principiu sedentară, populaţia locală practica, de obicei, creşterea vitelor şi agricultura. Printre vestigiile caracteristice respectivei culturi se întîlnesc şi obiecte confecţionate din cremene, seceri, ace, topoare turnate în bronz etc. Obiectele de podoabă se confecţionau din ceramică grosolană, cu puţine ornamente; vesela de masă – din ceramică bine lustruită. Morţii erau îngropaţi în poziţie chircită, în gropi de formă dreptunghiulară sau ovală. Treptat, această cultură s-a transformat în aşa-numita cultură tracică, punînd începutul epocii fierului timpuriu.

În sec. I după Hristos, spaţiul cuprins între Dunărea de Jos şi Niprul Inferior a fost influenţat masiv de cultura romană, fapt ce a condiţionat apariţia în zonă a culturii arheologice Sîntana de Mureş-Cerneahov – un factor decisiv în  dezvoltarea culturală, economică şi politică a geto-dacilor. Este posibil ca populaţia din arealul de astăzi al localităţii Ciuciulea să fi fost influenţată atît de cultura barbară a sarmaţilor, veniţi din Asia, cît şi de cultura goţilor germanici etc., dar această influenţă a fost nesemnificativă. Cultura şi tradiţiile romane au condus la romanizarea treptată a geto-dacilor, pe teritoriul Moldovei medievale înregistrîndu-se circa 800 cimitire şi aşezări ale culturii Sîntana de Mureş, unele localizate şi pe moşiile satului Ciuciulea.

Geto-dacii populau aşezări impunătoare, situate în special pe malurile rîurilor, lacurilor, pădurilor sau în regiuni ce permiteau practicarea agriculturii şi creşterea vitelor. În arealul localităţii Ciuciulea au fost descoperite rămăşiţe de lut ars, în care sunt imprimate urme de nuiele, fapt ce confirmă că locuinţele (unele avînd o suprafaţă de pînă la 160 m2) aveau pereţii confecţionaţi din nuiele tapisate cu lut amestecat cu paie sau pleavă. În afară de urme ale unor case încăpătoare, au fost descoperite şi urme de bordeie, în interiorul cărora au fost găsite vetre sau cuptoare din piatră. Şi într-un caz, şi în altul, curţile şi gospodăriile erau împrejmuite cu garduri. Geto-dacii foloseau roata olarului şi cuptoare pentru ars ceramică, procese ce confereau ceramicii finite diferite nuanţe de culori: gri, neagră sau roşie. Vasele utilizate la gătit erau de obicei zgrunţuroase, confecţionate din lut nisipos, vesela de bucătărie era însă netedă şi fină.  În aşezările geto-dacice se utilizau moneda şi amforele romane.

Arheologul Ion Hîncu a descoperit în zonă o aşezare ce datează din perioada romană, în care au fost atestate o serie de obiecte casnice. Localitatea a fost incendiată în timpul invaziei din 376 a triburilor hunilor. Populaţia autohtonă practica ritul funerar prin incinerare, dar şi prin înhumare, unele morminte demonstrînd un rit similar cu cel creştin, în ele fiind descoperite diferite obiecte şi vase. În anii ‘70 ai sec. IV, invaziile necontenite ale hunilor au condus la înlocuirea culturii romane cu cea daco-romană.

De cultura sarmatică ţine un cimitir descoperit la marginea de sud-est a satului, pe locul unde sunt amplasate cotele de pămînt ale oamenilor. Iar pe teritoriul actual al localităţii s-au găsit urmele unui cimitir arheologic sarmatic.7

La stînga rîului Glodeanca, la 3 km nord-est de sat, lîngă Iazul lui Butnaru, s-au înregistrat fragmente ale unui fund de vas cenuşiu, executat la roata olarului, şi fragmentele unui craniu. În zonă existase un cimitir datat cu sec. III-V (după datarea veche, sec. II-III) al culturii  Sîntana de MureşCerneahov. Vestigiile au fost depistate în timpul lucrărilor de desecare a Lacului din ponoare, la o adîncime de 1,5-2 m, cimitirul aparţinînd, probabil, aşezării de la Podul lui Vasilică.

Urme ale culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov au fost atestate şi la hotarul dintre pămînturile Ciuciulei şi ale satului Ustia, de ambele părţi ale celor două iazuri, pe locul numit Hîrtopul ţiganului.

CIUCIULEA ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

               Ciuciulea în timpul Primul Război Mondial

Înainte de începutul Primului Război Mondial, la 1913, Ciuciulea era atestată ca sat în volostea Bolotina, situat la 39 verste de Bălţi. În sat exista un punct poştal; un post de poliţie cu un efectiv de trei persoane; un birou judecătoresc (3 judecători); un sector al Zemstvei cu trei membri. (Список губернийб составленний. V. T. Левицким. Chişinău 1913, p. 62).

Populaţia Basarabiei a perceput grozăviile Primului Război Mondial ca pe o adevărată tragedie. În sat au fost încartiruite unităţile militare ruseşti. Basarabia practic, adăpostea linia permanentă a frontului. Pentru populaţia autohtonă, problema mobilizării şi cea a transportului devenise una dezastruoasă. Printr-un decret imperial, s-a dispus ca toate automobilele, unităţile de transport, împreună cu toate piesele de schimb, să fie predate la punctele de colectare. Mijloacele de transport erau supuse unui control tehnic special, o comisie abilitată  stabilind mărimea compensaţiei pe care urma s-o primească proprietarul respectivelor unităţi. În cazul în care piesele de schimb erau dosite ori sustrase, făptaşul plătea sume de două ori mai mari decît costul acestora; în cazul în care maşina era sabotată intenţionat, proprietarul era închis pe un termen de la 8 luni pînă la 2 ani. La 5 august 1914, erau deja stabilite listele tuturor proprietarilor de mijloace de transport din Basarabia.

Conform registrelor de la centrele de recrutare, la Ciuciulea fusese înregistrată o singură maşină. Aparţinea, probabil, boierului Buznea, în acte figurînd numele Buzin Ivanici (ANRM. fond. 403, dos.458, inv.1, f.138)

 În liste au fost incluşi toţi proprietarii de cai din sat. Caii mobilizaţi erau selectaţi după vîrstă (de la 4 pînă la 15 ani) şi trebuiau aduşi la punctele de colectare împreună cu o căruţă. Nu erau acceptaţi doar caii şchiopi, orbi şi iepele cu mînji. În categoria animalelor mobilizabile fuseseră introduşi şi măgarii şi catîrii. Se fixase o recompensă şi pentru aceste animale (de către o comisie militară). În cazul în care proprietarul nu aducea animalele la punctul de colectare, era obligat să plătească o amendă de două ori mai mare decît costul acestora. Dacă nu reuşea să achite sumă indicată, era închis pentru un termen de la 8 luni la 2 ani.

La 20 noiembrie 1914, a început mobilizarea rezerviştilor din grupa I, incluşi în actele de mobilizare din anii 1907, 1908, 1909, 1910, 1911, 1912, 1913. Recrutului i se acordau 3 zile în care să-şi rezolve problemele casnice şi să se prezinte la punctul de recrutare. Poliţia aduna şi căruţe pentru a transporta rezerviştii la punctele de recrutare. Listele pe care le-am decoperit sunt însoţite de menţiunea că nu au fost găsite toate persoanele apte de luptă. Într-un recensămînt din 1922, depistat în Arhiva Militară de la Piteşti, au fost incluse şi listele celor răniţi în timpul luptelor. Numele unora dintre participanţii la operaţiile militare (Marc Dumitru, Curoş Gheorghe (invalid), Paiu Gheorghe, Ciobanu Vasile, Grecu Ion (prizonier la nemţi) de unde, probabil, i s-a tras şi porecla de “Iohan” echivalentul în limba germană a numelui Ion) au fost stabilite în baza unor relatări ale consătănilor. 

De rînd cu recrutarea şi mobilizarea mijloacelor tehnice şi a animalelor, se desfăşura şi campania de colectare a pîinii pentru necesităţile armatei. Societatea Căilor Ferate din Podolsk a început în acestă perioadă lucrările de construcţie a liniilor de cale ferate ce legau Basarabia cu Cameniţa şi Podolsk–Larga. Au mobilizat, în acest scop, un număr mare de ţărani, forţaţi să muncească zi şi noapte, fără zile de odihnă. Dificilă era şi situaţia de pe şantierele de construcţie a căii ferate Bender-Ungheni. Nemaiputînd suporta condiţiile de muncă la care erau expuşi, oamenii fugeau de la locul de lucru. În majoritatea cazurilor, însă, ei erau prinşi, torturaţi de poliţie (s-au înregistrat şi cazuri de deces), readuşi pe şantiere şi forţaţi să muncească în continuare.

Populaţia din Basarabia mobilizată la construirea fortificaţiilor militare nu era remunerată cu nimic, în schimb cei care evadau de pe şantiere erau forţaţi să plătească amenzi de 3.000 de ruble.  În cazul în care nu reuşeau să achite suma, erau închişi pentru 3 luni. Dacă vreo persoană încerca să evadeze de 2 sau de 3 ori, era exilată în Siberia.

Mobilizarea desfăşurată în perioada 1914-1916 în Basarabia a distrus substanţial economia ţinutului, a exploatat la maxim populaţia băştinaşă şi a epuizat resursele materiale, factori care, la rîndul lor, au declanşat foametea şi haosul. Faptul este confirmat în actele oficiale, păstrate în fondurile Arhivei Naţionale.

*  *  *

 În perioada 1905-1915, Asociaţia Tovărăşească de la Ciuciulea arenda 449 desetine şi 2.230 sajeni pătraţi de pămînt pe moşia satului Duşmami. În 1915, asociaţia a refuzat să ia în arendă pămîntul, deoarece nu erau de acord să plătească cele 14 ruble pentru o desetină pe care le cereau proprietarii, solicitînd maximum de 11 ruble pentru o desetină (fapt consemnat într-un act al Direcţiei basarabene pentru moşiile duhovniceşti externe). Reprezentanţii Tovărăşiei din Ciuciulea Ivan Mereuţă şi Constantin Cebotincă refuzaseră şi suma propusă de  reprezentantul raionului Sculeni, Goncearova, care s-a deplasat la Ciuciulea cu scopul de a elucida conflictul. Locuitorii Ciuciulei explicau că renunţă la pămînt deoarece sunt nevoiţi să plătească obrocul pentru necesităţile armatei ruse de pe front; că o parte din arendaşi au fost mobilizaţi chiar în timpul recoltării, 37 de desetine neputînd fi, prin urmare, prelucrate. Cei rămaşi în sat, au fost impuşi să achite sumele pentru arendă. O bună parte din căruţele şi caii ce puteau fi utilizaţi la muncile cîmpului au fost mobilizate pe front.  Tovărăşia de la Ciuciulea întrunea 230 gospodari. Ajutaţi de starostele Mihail Calistru, membrii asociaţiei au prezentat o cerere prin care refuzau să ia ân arendă pământul.

Mişcarea revoluţionară, stimulată de condiţiile Primului Război Mondial şi de revoluţia rusă din februarie, a creat în imperiu o situaţie de haos. Au apărut mişcări sociale şi naţionale; s-au cultivat aspiraţiile către independenţa faţă de imperiu; s-a promovat ideea creării unei instituţii militare proprii, care să lupte cu fărădelegile şi anarhia declanşate în ţinut.

Dezorganizarea era condiţionată, în primul rînd, de apropierea frontului, linia căruia ocupa 205 verste din teritoriul ţinutului; aproximativ a treia parte (30%) din efectivul armatei active a imperiului rus era dislocată în Basarabia. În septembrie 1917, unităţile militare ruse includeau 1,5 mln. persoane, iar 400.000 civili erau încadraţi în instituţiile ce asigurau frontul.

    Unităţile ruseşti care se retrăgeau, militarii din unităţile din Basarabia, dezertând, au transformat ţinutul într-un teatru de acţiuni banditeşti, de multe ori soldate cu omucideri şi furturi, pe care istoriografia sovietică le califica drept fapte revoluţionare.

               În unele sate, numărul soldaţilor îl depăşea pe cel al băştinaşilor. În aceste localităţi puterea militară era extrem de autoritară, intimidările, jafurile şi violurile căpătînd proporţii exagerate. Această stare de lucruri s-a menţinut pe tot parcursul războiului şi a ajuns la apogeu în timpul revoluţiei burgheze din februarie. Anarhia s-a răspîndit, îndeosebi, în apropierea liniei frontului şi în regiunile din vecinătatea acestuia.

*  *  *

Primul Război Mondial şi Revoluţia Rusă au marcat soarta de mai departe a populaţiei din teritoriul cuprins între Nistru şi Prut, numit Basarabia.

             

SATUL ÎN SISTEMUL MILITAR RUS

                  Satul în sistemul militar rus

Conform Rescriptului ţarului, imediat după anexarea Basarabiei, locuitorii satului (asemeni celor din întrega provincie)  erau scutiţi de serviciul militar activ, dar nu şi de obligaţia de a participa în serviciile de pază a hotarului, deoarece, geografic, localitatea Ciuciulea era situată la hotarul imperiului. La acea vreme, în subordonarea conducătorului militar al Basarabiei, I. Hartingh, se aflau doar două unităţi de cazaci. Acestea puteau asigura doar paza sanitară a frontierei de pe cursul inferior al rîului Prut. Din aceste considerente, I. Hartingh i-a cerut lui S. Sturdza (guvernatorul civil al Basarabiei) să asigure cealaltă parte de hotar cu paznici locali din subordinea administraţiei ţinutale. Iniţiativa conducătorului militar a fost susţinută de guvernatorul şi rezidentul rus al Basarabiei, generalul Voronţov, care subliniase de mai multe ori că populaţia moldovenească face parte din neamul luptătorilor, dar că, din cauza asupririi de către turci, a abandonat această îndeletnicire. Iată de ce, accentua generalul rus, “moldovenilor li se încredinţează serviciul de grăniceri pe linia Prutului şi a Bucovinei şi sublinia că această favoare le va reda curajul să participe la război”. Locuitorii Ciuciulei erau, aşadar, incluşi în grupurile de pază a hotarului, fapt ce confirmă, odată în plus, că în sec. XIX, pămînturile satului se extindeau pînă la Prut. Localnicii, obligaţi să-şi onoreze această îndatorire, participau activ la paza hotarului. (Boldur, Al. Autonomia Basarabiei sub stăpînirea rusească în 1812-1829. – Chişinău, 1929, p. 94.)

Paza efectuată de localnici nu era însă prea sigură: mulţi dintre cei incluşi în detaşamentele de pază aveau rude, cunoştinţe şi prieteni în Moldova de peste Prut. Localnicii înscrişi în cordoanele temporare de pază nu erau salarizaţi şi nici scutiţi de impozite. Echipele de pază, constituite din cîte 3 străjeri, se schimbau în fiecare săptămînă, pichetele de pază fiind instalate la 200 metri unul de altul. Aceste pichete erau inspectate de mazili şi revizori locali, cărora autorităţile ţariste le-au conferit grade de  ofiţer în armata rusă şi care ierarhic se subordinau şefilor de cordon încartiruiţi în sat (pe la casele oamenilor). Revizorii realizau ture sistematice pe la punctele de strajă, fiind obligaţi să supravegheze activitatea acestora. (Бессарабия, историческое описание. Посмертный выпуск исторических изданий П. Н. Батюшкова, p.151; Полное собрание)

Ceva mai târziu, administraţia rusă a întărit linia hotarului de nord cu încă trei regimente de cazaci, aduse din Rusia şi structurate în cordoane militare. Pe lîngă misiunea de a păzi hotarul, acestora li s-a încredinţat şi misiunea de a proteja punctele carantinale, situate în perimetrul hotarului, pentru a nu permire ca în teritoriul rusesc să pătrundă ciuma. În satul Ciuciulea a fost încartiruit un asemenea cordon de cazaci. A fost, probabil, localizat în una din cazărmile din sat (localizarea ei nu poate fi stabilită cu exactitate). Regulamentar, cordonul a fost înregistrat cu numele de Чючюльский (de Ciuciulea). Punctele lui de pază erau situate la distanţa de 5 verste (sau 25 sajeni) unul de altul. În lista carantinelor era înregistrat şi punctul carantinal din Chilia, menţionată anterior ca structură teritorial-adiministrativă pe moşia Ciuciulei. La Ciuciulea, militarii  nu erau încartiruiţi pe la casele oamenilor, cum sepractica, de regulă, în alte sate ale Basarabiei. În schimb, locuitorii satului nu au fost scutiţi de povara de a asigura trupele cu hrană pentru efectivul oştilor şi cu nutreţ pentru cai. Uneori, aceştia colectau atît de multe produse, încît nici nu aveau nevoie să fie subvenţionaţi de statul rus.

La 8 februarie 1877, Comitetul Gubernial al Basarabiei a remis, prin intermediul Zemstvei ţinutale Iaşi, prescripţia nr. 2084, din 13 decembrie 1876, adresată domnului învăţător al Şcolii populare din Ciuciulea, în care se menţiona că, în caz de situaţii excepţionale, în baza regulamentului din 1874 şi a noii legi militare, toate spaţiile aflate sub şcoli sau clădiri administrative de voloste vor fi trecute sub edificii de încartiruire a oştirii, încăperile respective fiind considerate ca temporar repartizate sub şcoală şi urmînd ca, la indicaţia Împăratului Rus, să fie puse la dispoziţia ştabului militar din teritoriu. (dos. 1, f.1-2)

Şcoala din Ciuciulea trebuia să prezinte listele celor care au absolvit-o. Conform noii legi de mobilizare, începînd cu anul 1874, populaţia Basarabiei înceta a mai fi scutită de serviciul militar obligatoriu. Din acest an, toţi bărbaţii apţi de serviciu, care au atins vîrsta limită, erau înrolaţi în serviciul militar obligatoriu.

Legea cu privire la scutirea de recrutare şi înrolare în armata activă a ţarului fusese valabilă pentru basarabeni pînă la 1 ianuarie 1874. Din această dată a intrat în vigoare noua reformă militară rusă. Noile regulamente prevedeau serviciul militar obligatoriu pentru toţi bărbaţii din imperiul Rus, indiferent de condiţia şi poziţia lor socială. De această dată, de recrutare urmau să fie scutiţi locuitorii Caucazului, Asiei Centrale, Cazahstanului, Orientului Îndepărtat, nu însă şi cei din Basarabia.

Datele ce au fost solicitate şcolii din Ciuciulea erau de maximă importanţă pentru administraţia rusă: termenul serviciului militar se stabilea în funcţie de studiile recrutului. Conform noii legi, persoanele care au depăşit vârsta de 20 de ani trebuiau încorporate obligatoriu în serviciul militar activ. Termenul cătăniei, care pînă atunci era de 25 de ani, fusese micşorat pînă la 15 ani: şase ani serviciu activ şi nouă ani, rezerva – pentru trupele terestre şi, respectiv, şapte ani  de serviciu activ şi zece ani rezervă – pentru trupele de la marină. După cum s-a observat, durata serviciului se stabilea şi în dependenţă de studiile persoanei încorporate. Persoanele cu studii superioare se aflau în serviciu activ timp de 6 luni şi puteau fi încorporate, la dorinţă, după ce împlineau vîrsta de 27 de ani (li se oferea posibilitatea să-şi termine studiile). Absolvenţii de liceu erau înrolaţi pentru un an şi jumătate; gimnaziştii – pentru trei ani; persoanele cu studii primare – pentru patru ani. La recrutare se ţinea cont atît de pregătirea fizică, cît şi de condiţia fizică (înălţimea) a recrutului.

În anii ‘80 ai sec. XIX, Basarabia era condusă de guvernatorul rus Nikolai Ignatievici Şebeko (1871-1879), pe timpul căruia regiunea şi-a pierdut toate drepturile privind autonomia, transformîndu-se într-o adevărată gubernie rusească. Basarabenii erau recrutaţi pentru a fi înrolaţi în armata permanentă şi în unităţile miliţiei populare. De regulă, recrutarea se efectua în perioada 1 noiembrie – 15 decembrie a fiecărui an. Toate persoanele de sex masculin rămase în afara serviciului militar activ, dar apte să poarte arme, erau incluse în detaşamentele miliţiei populare. Vîrsta de pînă la 40 de ani era considerată validă pentru recrutare. Chiar şi persoanele revenite din serviciul activ, dar care nu împliniseră 40 de ani, erau menţinute în serviciul miliţiei populare. Dacă vreo persoană nu dispunea de documente ce să-i certifice vîrsta, anul naşterii se stabilea în baza înfăţişării lui fizice.

**

 Printre oamenii care, încă la începutul sec. XX, au adus faimă satului Ciuciulea se numără şi Dimitrie Marc. În 1903, acesta fusese înrolat în calitate de  marinar în armata rusă şi trimis pe frontul ruso-japonez ca membru al echipajului crucişătorului rus Vareag.

Pentru a nu fi capturat de duşmani, şi distrus, echipajul a primit ordin să arunce în aer vasul. Printre cei 4 marinari cărora, la 27 ianuarie 1904, li s-a încredinţat această misiune s-a numărat şi pămînteanul nostru. Pentru a le răsplăti eroismul, ţarul i-a invitat pe supravieţuitori la curtea imperială, unde lui Dimitrie Marc i s-a înmînat Crucea Sfîntul Gheorghe de gradul 4 (nr. 97643).  Peste încă 50 ani, consemnînd fapta eroică a bravului luptător basarabean, Prezidiul Suprem al URSS i-a conferit, post-mortem, şi medalia Pentru Vitejie.

 

BISERICA DIN SATUL CIUCIULEA

Biserica

Din iniţiativa Mitropolitului Gavriil, membru al Sinodului şi fost Ierarh al Moldovei, la 1813 se iniţiază înfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, în componenţa căreia au fost incluse 746 biserici (inclusiv biserica de la Ciuciulea) din cele 757 de sate din Basarabia (Arhivele Basarabiei. Revista de Istorie şi geografie a Moldovei dintre Prut şi Nistru. Înfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului – 1813. Constantin Tomescu, nr. 3 iulie-septembrie 1929, p. 40)

Biserica de lemn Sf. Nicolae, menţionată documentar în anul 1793, construită, probabil, la jumătatea sec. XVII, “…era foarte trainică şi cu un zid bun”; avea accesorii bisericeşti şi “…cărţi în destul”. Pe parcursul sec. XVIII-XIX a fost reparată, reconstruită, activând sistematic. În baza cărţilor metricale, a putut fi constituită următoarea statistică:

         Anul  (dosarul de arhivă)

născuţi

căsătoriţi

decedaţi

         1811 (dos.1, f. )

9

10

15

         1813 (dos. 5, f.35)

14

18

5

1816 (dos.12,f.154 )

18

12

25

1817 (dos. 15, f.160 ) 

5

4

5

1821 (dos. 26, f. 261)

35

16

9

1824 (dos. 39, f. 366 )

42

20

12

1825 (dos. 38, f. 507 )

36

10

13

1826 (dos. 33, f. 664 )

40

4

33

1828 (dos. 43, f. 420 )

44

22

27

1830 (dos. 51, f. 949 )

30

14

30

ANRM Fond 211, inv. 1, dos.12, f.154.

Conform unor date din fondurile Arhivei Naţionale, în anul 1818, la biserica Sf. Nicolae din Ciuciulea slujeau 4 preoţi: Ivan, Vasile, Alexandru şi Ioan. Conform Cărţilor metricale, în sat s-au născut 43 copii, s-au căsătorit 18 persoane şi au decedat 11. (ANRM. fond 211, inv. 1, dos. 19, f.63). Sursele  depistate, confirmă ipoteza prezentată anterior de noi în această lucrare şi pusă în circuit de istoricul Paul Mihail (ultimii din cei menţionaţi erau descendenţi ai dinastiei Mihail). Prin catagrafia din 1835, acestora li s-au rusificat numele, adăugîndu-se la sfîrşit un “-ovici”, care trebuia să substituie sintagma “fiul lui …”. Alexandru continua să semneze “preotul Alexandru, feciorul lui Mihail”. Preotul Alexandru a avut cinci feciori; Dumitru (născut la 1809); la 1835, acesta activa în calitate de dascăl; după absolvirea seminarului (în anul 1846) era diacon, devenind apoi şi preot. Iereul Dumitru a păstrat aproape toate manuscrisele predicilor sale, alte manuscrise şi tipărituri, pe care le-a transmis fiului său Gheorghe. În 1881, a donat mănăstirii Dobruşa icoana cea mare a Maicii Domnului reprezentată în veşminte de argint. S-a căsătorit cu Soltana, descendentă dintr-un neam de mazili. A avut mai mulţi copii: Constantin (născut la 1818), căsătorit cu Maria Rouă de Deal; Mihail (născut la 1820), Alexandru (născut la 1825), Ilie (născut la 1840), numit ulterior diacon la Făleşti, judeţul Bălţi şi tatăl lui Constantin (născut la 1871), care a activat mai tîrziu la Selemet, judeţul Tighina.

O altă biserică, biserica Înălţarea Cinstitei Cruci, zidită pe moşie istorică a satului Ciuciulea a fost înregistrată documentar la începutul sec. XIX pe pămînturile localităţii de atunci, Chilia.

Biserica din piatră, Sfîntul Gheorghe, a fost ctitorită în 1831 de către moşierul Gheorghe Leondari. La cea vreme era localizată în partea de nord a satului, astăzi – în plin centrul localităţii.

În anii ’40, alături de dinastia Mihailovici, la Ciuciulea s-a remarcat şi dinastia de preoţi Ignatovici; au coexistat pînă la începutul sec. XX.

Gheorghe Ignatovici (1840-1905, înmormîntat în curtea bisericii), era născut în familia preotului Aoanasie Ignatovici. A fost numit preot la vîrsta de 25 de ani, în locul tatălui său. A slujit cu credinţă şi devotament. Pentru merite deosebite faţă de biserică, la 1900, a fost decorat cu ordinul Sfînta Ana de gradul doi.

Averea bisericii includea o gospodărie (amplasată pe o desetină şi 1.088 sajeni); clădirea bisericii (care ocupa suprafaţa de 798 sajeni); păşunile – 66 desetine; cimitirul – 1.860 sajeni; în total – 68 desetine şi 1.338 sajeni. ( fond 8, inv.2, dos.235, f.4-6).

La 1901, Ciuciulea a fost declarată drept ocol al blagocinului Gheorghe.

*  *  *

La 12 ianuarie 1905 s-a stins din viaţă preotul Gheorghe Ignatovici. Postul de preot la biserica Sf. Gheorghe din Ciuciulea a rămas vacant. Statele de personal atestau pentru biserica din Ciuciulea 2 funcţii: de preot şi de psalt. Clădirea bisericii era trainică, rezistentă: construită din piatră. Biserica dispunea de 392 sajeni pătraţi de pământ în jurul bisericii şi 66 desetine de pămînt arabil; avea 2.286 enoriaşi (1.164 bărbaţi şi 1.122 femei) de origine români. Preotul locuia în propria lui casă, iar psaltul locuia în casă parohială. Biserica nu primea alocaţii nici din haznaua statului, nici din bani publici; avea un venit anual de 400 ruble, prestaţi de mireni şi 150 ruble – obţinuţi din prelucrarea pămînturilor bisericeşti.

Ca să respecte rigorile Decretului nr. 11315 din 11 iunie 1905 al Consistoriei Duhovniceşti din Chişinău, blagocinul sectorului III a jud. Bălţi, Antoniu Ghirli, şi-a trimis ajutorul, pe Ioan Bolteanu, să inventarieze şi să ia în primire biserica din Ciuciulea. Procedura a avut loc la 24 iunie, iar la 12 iulie arhivarul Petru Samson înregistra deja documentele. (fond 208, inv.3 dos.64, f.113).

13 feţe bisericeşti, din diverse localităţi ale Basarabiei, au înaintat cereri către Preasfinţitul Vladimir, episcopul Chişinăului şi Hotinului, exprimîndu-şi dorinţa de a ocupa postul vacant de la Ciuciulea. Una din cereri (“proşenia”) era semnată de Pavel Ignatovici, feciorul lui Gheorghe Ignatovici şi nepot al lui  Afanasie Ignatovici (Afanasie Ignatovici a slujit în biserica de la Ciuciulea chiar de la construcţia acesteia, timp de 25 de ani, iar Gheorghe Ignatovici, a închinat bisericii 40 ani de slujire). Urmaşul lor, Pavel Ignatovici, sublinia în cerere că în casa preotului au rămas 16 persoane care trebuie întreţinute, inclusiv preoteasa-văduvă, Maria Mironovna, în vîrstă de 56 de ani (fiica lui Miron Buşilă, preot din satul Bălăneşti jud. Chişinău).

Familia preotului Gheorghe Ignatovici se compunea, conform documentului, din următorii membri: Liuba (33 ani); Nadejda (35 ani), învăţătoare la şcoala populară din Ciuciulea; Pavel  (26 ani), învăţător la şcoala pedagogică de două clase din Hotin; Andrei (24 ani), student la Şcoala Imperială de ingineri din Moscova; Alexandru (21 ani), supraveghetor la şcoala duhovnicească de mireni din Chişinău; Serghei (19 ani) şi Evgraf (17 ani) – studenţi în clasa a 3-a a Seminarului Duhovnicesc din Chişinău; Antonina (15 ani), elevă la Gimnaziul de fete al Zemstvei din Chişinău; Victor (12 ani), elev la Şcoala duhovnicească din Chişinău; nepotul Vichentii Franţchevici, elev la gimnaziul Richelieu din Odesa. (fond 208, inv.3 dos.64, f.19-20)

Pavel Ignatovici era născut la 23 decembrie 1878, în satul Ciuciulea. În perioada august 1894 – 31 mai 1902, a studiat la Şcoala duhovnicească din Chişinău, după absolvirea acesteia, la 15 august 1902, a fost repartizat ca al treilea învăţător la şcoala rusă de două clase din Ivanovsk, jud. Akkerman, la 1 octombrie 1903, a fost numit al doilea învăţător în aceeaşi localitate. La 1 noiembrie 1904 – în funcţie de învăţător superior la Şcoala de două clase din Hotin.  (fond 208, inv.3 dos.64, f.24-27). Era căsătorit cu Maria Alexeeva. (fond 208, inv.3 dos.64, f.28)

Andrei Ignatovici (feciorul lui Gheorghe), s-a născut la 1880; a absolvit Seminarul Teologic din Chişinău; şi-a urmat studiile la Istorie şi Filozofie, la Universitatea din Varşovia. Un alt fecior al preotului, Alexandru (n.1883 – ….), a studiat la Seminarul Teologic, apoi la Şcoala Tehnica din Moscova. Eldgraf, cel mai mic dintre fraţi, a absolvit Dreptul al Universitatea din Sankt-Petersburg.

La 1905, documentele timpului îl atestă printre slujitorii bisericii din Ciuciulea şi pe Gheorghe Mihailovici, fiul lui Constantin, unul din reprezentanţii dinastiei Mihail. Acesta adresa Preasfinţitului Episcop de Akerman o cerere, prin care solicita să fie restabilit în funcţie la Ciuciulea sau în altă biserică. În perioada 1866-1899, activa în calitate de psalt al bisericii de la Ciuciulea şi locuia în casa parohială. Fusese căsătorit, timp de 30 de ani, cu sora preotului Gheorghe Ignatovici. Nu a avut copii. La propunerea preotului Ignatovici, şi-a pus banii agonisiţi pe un cont bancar deschis pe numele preotului. După ce i-a murit soţia, s-a recăsătorit; a svut 4 copii. Pentru a-i întreţine, i-a cerut preotului banii (suma de 2.500 ruble), dar cumnatu-său l-a scos din statele de personal, deferindu-l chiar şi instanţei de judecată. După proces, psaltului i s-a oferit o pensie de 22 ruble 50 copeici; în anul 1907,  primea doar 3 ruble şi 75 copeici; văduva Maria Mironovna Ignatovici primea, însă, o pensie de 29 ruble şi 25 copeici.

Gheorghe Mihailovici a fost înlocuit de psaltul Prohor, de 41 ani (acesta a locuit în Ciuciulea pînă în anul 1928).

Registrele şcoalre atestă că la Seminarul Teologic din Chişinău şi-au făcut studiile şi 5 dintre locuitorii Ciuciulei: Moşneaga Vladimir (născut la 1864; numit în 1885 preot la Bălţi), feciorul diacului Gheorghe Moşneaga,; Moşneaga Neculai (numit în anul 1894 paroh al bisericii din sat), fecior al aceluiaşi diac; fraţii Ignatovici, Andrei (născut la 1880; promoţia 1900; absolvent al Şcolii Tehnice din Moscova); Pavel (numit la 1902 preot la Bălţi) şi Alexandru (născut la 1883, supraveghetor la şcoala din sat, ulterior (din 1903) student la Universitatea din Varşovia, facultatea Istorie şi filologie).

Dr.Vitalie  Ciobanu

LA ORIGINEA SATULUI CIUCIULEA

LA  ORIGINEA  SATULUI CIUCIULEA

Situat în partea de nord-vest a Republicii Moldova, încadrat teritorial-administrativ în raionul Glodeni, satul Ciuciulea îşi are vatra în Stepa Bălţiului, la latitudinea nordică de 47°39´ şi longitudinea estică 29°9´. Rînduită geografic printre cîmpii văluroase, văi şi terase largi, dealuri rotunjite,Ciuciulea îşi aşterne moşia peste un areal vast, înfrăţinduşi hotarele cu cele ale satelor Viişoara, Moara Domnească,Cuhneşti, Duşmani, Ustia, şi Logofteni. Vatra istorică a satului se aflase pe locul a două aşezări mai vechi – Ciuciulea şi Fedeşti – consemnate, fiecare în parte, în documentele de epocă, iar într-un act de la sfîrşitul sec. XVIII, numele Fedeşti îl găsim menţionat ca “totuna cu Ciuciulea”. E posibil ca aceste aşezări să se fi numărat şi printre cele mai vechi comunităţi rurale moldoveneşti, constituite mult înainte de descălecatul principatelor.

Conform documentelor de arhivă, unor toponime păstrate în zonă, dar şi amplasării geografice, cea dintîi atestată ca şi temelie a satului este localitatea Fedeşti, consemnată în documente ca datînd din perioada domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432).

Sursele istorice menţionează aşezarea Fedeşti ca jumătate din moşie dăruită de către domnitor unor boieri; a doua sau a treia parte a supravieţuit ca moşie răzeşească. De fapt, noile aşezări răzeşeşti nu au perturbat cu nimic structura satelor deja existente: satele noi se creau în jurul vechilor vetre, la distanţe nu prea mari, ca un fel de roire a localităţilor. Fenomenul a fost înregistrat pînă la începutul sec. XIX. În schimb fenomenul înmulţirii naturale a populaţiei cauza comunităţii probleme de subzistenţă. Din acest motiv, o parte din populaţie era nevoită să plece, să întemeieze în vecinătate aşezări noi. Astfel, în această perioadă, pe moşia istorică a Ciuciulei, au fost atestate documentar 5 localităţi nou-create acestora adăugîndu-li-se şi unele aşezări atestate ulterior doar prin vestigii arheologice.

Din sec. XIX, localitatea Fedeşti nu mai apare în documentele de epocă, uneori figurînd ca “смежная и пустoпорожнeя с Чучули”; fapt ce o certifică drept aşezare ce a stat la temelia Ciuciulei istorice. Pe parcursul a două secole, moşia Ciuciulei a adăpostit mai multe aşezări, vatra satului lărgindu-şi treptat arealul.Trebuie să amintim aici că istoriografia oficială a promovat pînă la acest moment o altă versiune privind originea satului Ciuciulea. În opinia noastră, varianta oficială propusă de istoriografia anterioară este nejustificată.

Satul Ciuciulea nu a fost nicicînd descendent al aşezării medievale Ciulineşti (România), atestat documentar la 1424. Indicii topografici Balta lui Budin, Balta Ciulina, Bratu, menţionaţi în actul ce atestă Ciulineştii, nu au nimic în comun cu reperele toponimice înregistrate în acea perioadă în arealul localităţii Ciuciulea (din raionul Glodeni, Republica Moldova), despre care vorbim în această lucrare şi deci, nu susţinem această succesiune. Astfel, este scoasă absolut din calcul versiunea că Ciuleneştiul (1424) ar fi predecesor al localităţii Ciuciulea, localităţile fiind situate pe maluri diferite ale Prutului. Numele Ciuciulea este atestat documentar la 1688. Sursele scrise, descoperite pînă la acest moment al cercetării noastre, menţionează această dată şi ca an al atestării satului. Această opinie este exprimată în literatura de specialitate şi de marele istoric Paul Mihail, care a făcut publică una dintre cele mai vechi menţiuni documentare a clericilor din Ciuciulea. În documentele arhivistice ale Episcopiei Huşilor, pe care le evocă istoricul se conţin date despre diaconul Mihail, (preot la Ciuciulea), care la 1658, apărea ca un tînăr apropiat de episcopul Dosoftei. O sursă din 1688 conservă semnătura diaconului Mihail: “Mihail iereu ot Ciuciulea, ce am fost la tătari”, distinsul istoric atenţionînd că la 1688, localitatea Ciuciulea din ţinutul Iaşi, unde preoţea Mihail, era parţial probabil populată de tătari. Există şi posibilitatea ca Mihail să fi împrumutat numele “ot Ciuciulea” şi de la o altă localitate (din judeţul Hotin) care să fi sugerat denumirea localităţii moldoveneşti. La fel de plauzibilă este şi versiunea ce sugerează că, înainte de a pleca la Dosoftei, Mihail să obţinut calificativul “ot Ciuciulea” pentru faptul că a slujit în biserica de la Ciuciulea. Sursele de care am dispus ne-au oferit posibilitatea de a stabili cursul real al evenimentelor, nu însă şi relaţia preotului Mihail cu toponimul Ciuciulea, versiunea pe care o sugerez fiind doar ipoteză. Argumentele aduse de Paul Mihail se bazează pe investigaţii şi materiale culese din arhive străine şi din cele din ţară, confirmînd că anul 1688 poate fi (şi trebuie) acceptat ca an al atestării documentare al denumirii satului Ciuciulea. Documentele de arhivă evocă şi alte toponime, care pun în dificultate această cercetare. De exemplu, în actul din 25 iulie 1760, despre mărturia hotarnică a moşiilor Cuhneşti şi Giuleşti (ţinutul Iaşi), elaborat pe timpul domniei lui Ioan Teodor Callimachi şi inclus în culegerea de documente a lui L. Boga, sunt prezente repere geografice şi administrative, care ajută la identificarea adevăratului hotar al moşiei, numită iniţial în documente Giuleşti, iar peste doi ani, înregistrată deja ca Ciuciule.Toponimele indicate în document (Fîntîna Naboha, Apa Căldăruşii, Apa Glodenilor, Fîntîna Răce), reperele administrativ-teritoriale (Cuhneştii, Slobodca şi moşia Foleşti), aduc noi informaţii referitor la aproximativa aşezare teritorială a moşiei care, în linii mari, corespundea cu cea a moşiei de azi. În document se relata că la 1760, profitînd, probabil, de bunătatea domnitorului, răzeşii din Făleşti au cerut să li se elibereze un act pentru moşia menţionată în document. Or, asemenea petiţii se înaintau frecvent domnitorului, înregistrîndu-se şi cazuri, cînd, pentru a-şi etala bunătatea în faţa boierilor, domnitorii eliberau acte de danie fără a întreprinde verificările de rigoare. În cazul pe care îl evoc, actele au fost eliberate în mare grabă, în perimetrul hotarului dintre Cuhneşti şi Făleşti existînd 5 localităţi care s-au constituit pe moşia istorică a Ciuciulei, unele din ele se menţin şi astăzi în acest areal. Reperele geografice ale actelor evocate confirmă acest fapt. În perioada medievală, moşia Ciuciulea se extindea pînă la Prut; şi-a afiliat mai multe pămînturi din zonă ori a “dat naştere” la un şir de aşezări, menţionate ulterior şi ca fondate de locuitorii satului Ciuciulea. Unele localităţi erau fondate de către persoanele ce se strămutau cu traiul direct la locul de muncă, pe moşia boierului. Ulterior, aceste aşezări aveau să-şi adjudece dreptul de urmaşi ai satului Ciuciulea. Ele au fost, însă, înregistrate abia la jumătatea sec. XIX. De rînd cu Ciuciulea şi Fedeşti, în documente erau menţionate şi localităţile Chilia, Cîşla şi Morile lui Osmachi, fapt ce confirmă că pe moşiile Ciuciulei erau înregistrate 5 localităţi ce aveau legături tangenţiale de rudenie cu localitatea centrală. Una din versiunile promovate pînă acum era că primii locatari ar fi fost Cojocarii, veniţi din Ciuciuleţ, judeţul Hotin. Această ipoteză nu este corectă pentru localitatea analizată de noi, deoarece se bazează pe istoriografia din perioada în care satul Ciuciulea era confundat cu localitatea Ciuleneşti de peste Prut. Altă versiune este provenienţa numelui localităţii de la numele boierului Ciuciuleanu, care, probabil, venise în părţile noastre, întemeind aşezarea.Pe timpurile sovietice, pentru a lega denumirea de ruşi, a fost inventată o legendă care spunea că “…în ajunul luptei, ostaşii moldoveni în frunte cu un ţăran viteaz, numit Bădilă, descoperă că ei sînt prea puţini faţă de numeroasa oaste turcească. Şi atunci viteazului Bădilă îi dă prin cap să-şi înmulţească ostea cu nişte… mătăhăli, făcute dintr-o haină aruncată peste două beţe în cruce şi în vîrf cu un bostan în loc de cap. Au umplut cu ele un deal întreg, rătăcindu-se printre bostani şi cîte un oştean în carne şi oase, făcînd cu toţii la un loc impresia unei uriaşe oştiri, pornite să sfarme totul în cale. Oastea turcească a stat cît a stat la cumpene şi apoi a luat-o la sănătoasa, uitînd de toate ce şi-a pus în gînd. Nu zăbavă, spune legenda, în ajutorul bravilor oşteni a sosit oastea rusească. Comandantul acelei oşti, auzind de şiretlicul cu care au fost alungaţi turcii, a rîs din toată inima apoi a zis:“dealul pe care au stat sperietorile să poarte numele Bădilă, iar valea de la poalele lui să fie numită Ciucelo. Se vede că le-o fi plăcut oamenilor şi numele, şi valea cu pămînturile mănoase, că terminînd-o că cu luptele prin care au izgonit turcul dinţară, mulţi dintre acei oşteni s-au întors, durîndu-şi aici gospodării, făcînduşi familii, iar locului zicîndu-i un pic mai altfel, un pic mai moldoveneşte– Ciuciulea, care este străjuit şi pînă în zilele noastre de dealul lui Bădilă.” Este o născocire vădită a istoriografiei, ideologiei sovietice. Viitorii cercetători pot utiliza materialul nostru ca bază în următoarele cercetări, deoarece nu afirmăm că acest studiu este definitiv, se poate să existe şi alte documente care vor putea corecta unele afirmaţii ale noastre sau documente care vor aduce un an de atestare al localităţii mai exact. Noi ne-am făcut datoria şi vom încerca să o facem şi în alte studii de viitor despre localitatea noastră, vom fi bucuroşi de apariţia altor lucrări a altor autori care ne vor permite elucidarea unor probleme cheie ale istoriei localităţii. Acum concretizăm deducţia noastră că la originea localităţii actuale au stat satele Fedeşti şi Ciuciulea care, la începutul sec. XIX au devenit o singură localitate – Ciuciulea. Atestăm documentar această aşezare în baza primei menţiuni existente despre aşezarea Fedeşti în perioada 1400-1432, în anii de domnie a lui Alexandru cel Bun. La originea numelui localităţii pot sta şi unele din următoarele noţiuni existente în limba noastră, dar nu ne vom putea declara definitiv asupra validităţii acestor etimologii.Ciulin – “чeртополох” în topografie „chordon”. Ciulinos, adjectivul “coliucii” “epineux” în topografie balta Ciulinoasa. Ciulineţ “nămol rău mirositor depus pe fundul bălţilor”Chilie “келия, комнатка” – “celule, chambrette”. Ciuci (reg.) – crap mic Ciuciulea – crap mic.( ciuci + ulean) Ciuciulete, ciuciuleţi – ciupercă comestibilă cu pălăria galbenă zbîrcită; zbîrciog (morchella esculenta). Ciuciulete, ciuciuleţi – cocoloş, boţ mic, a se face ciuciulete sau a fi ud ciuciulete, a fi ud pînă la piele. Ciuciuli, ciuciulesc – a se strînge, a se ghemui (a şedea) Ciuciulit, -ţi, ciuciulită, -e – strîns, ghemuit, chircit. Ciuci – cioacă, poreclă pentru ţigani. Ciulea, ciulete – un ghem de aţă Ciulei, ciulei, plantă erbacee mică cuFrunzeînguste, ţepoase şi cu tulpina ramificată, acoperită cu peri (Ceratocarpus arenarius) Ciuli, ciulesc, a ciuli urechile, a-şi încorda auzul, a asculta cu luare aminte. Ciulin, ciulini, plantă erbacee bianuală cu Frunze spinoase şi cu flori roşii-purpurii (carduus nutans), castanet de baltă(trappa natans).